۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐨𝐢

☾

În acea zi, vremea era destul de frumoasă, în ciuda faptului că a sosit toamna și a început să fie mai frig, iar uniformele noi erau de un albastru mai deschis și în curând deținuții trebuiau să înceapă să poarte geaca în locul hanoracului. Se putea spune că era o după-amiază ca oricare alta: toți erau ocupați să-și petreacă ora obișnuită zilnică în aer liber; unii doar mergeau de-a lungul marginii gardului, admirând spațiile externe care aveau gust de libertate și bunăstare, alții erau ocupați în conversații aprinse de grup și alții precum Jisung, care se bucura pur și simplu de briza ușoară care sufla nestăpânită, mângâindu-i și gâdilându-i fiecare părticică din pielea descoperită.

Minho era ocupat să converseze cu Felix într-un colț al împrejmuirii: cei doi au lămurit într-un fel situația. Minho l-a făcut să înțeleagă pe celălalt că și-a dat seama că a acționat mult prea impulsiv, fără să ofere, în orice caz, niște scuze adevărate. Pe cealaltă parte, pe băiatul cu pistrui nu îl mai interesa prea mult; dimpotrivă, se putea spune că îi este recunoscător din cauză că a luat acea decizie care l-a condus la reîntâlnirea cu Changbin.

Bineînțeles, relația lor era foarte schimbată: stăteau mai detașați decât înainte și nu s-au mai culcat împreună: Minho ar fi vrut, dar băiatul mai mic i-a promis rozaliului că nu se va mai întâmpla asta și, prin urmare, așa a fost. În ciuda acestui lucru, alături de Seungmin și Jisung, rămânea singura persoană cu care șatenul vorbea de bună-voie, singura care nu avea cea mai mică frică de el.

Jisung, însă, nu avea chef să-și petreacă timpul cu ei; deja să stea cu Minho în fiecare noapte, îl făcea să înnebunească din ce în ce mai mult: dacă ar fi fost cu el și în acel puțin timp, probabil ar fi avut o criză. Acel sentiment pe care îl simțea în privința băiatului mai mare, îl mânca literalmente pe dinăuntru, iar lucrul pe care îl rănea cel mai mult era acela că celălalt nu își dădea seama de nimic.

În timp ce acel monstru, pe care lumea îl numește iubire, săpa între măruntaiele lui, obligând inima lui să bată mai rapid pentru a rămâne în viață, Minho continua să se comporte ca întotdeauna, fără să-l intereseze de nicio acțiune sau cuvânt de-al lui. Însă Jisung nici nu știa ce să facă; nu putea să facă nimic altceva decât să suporte în liniște. Nu intenționa să vorbească cu el: doar cât se gândea la reacția pe care acesta o va avea, se simțea rău.

Știa cât de mult era șatenul lipsit de sentimente de orice fel, se observa de cum se comporta constant, iar lui Jisung îi era teamă că dacă ar fi recunoscut, ar fi apărut precum cineva fragil care se lăsa trasportat de inimă. Și anume cineva care lui Minho nu i-ar fi plăcut deloc, iar brunetul ar fi vrut să fie plăcut de acesta. Îi era teamă că dacă șatenul ar fi descoperit, l-ar fi îndepărtat deoarece era evident cât de mult era speriat de fiecare lucru ce implica inima și emoțiile. Și în tot acest timp, băiatul mai mic nu putea să facă nimic, decât să rămână să-l privească pe celălalt băiat cu o privire languroasă și simțită.