۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐨𝐮𝐚𝐳𝐞𝐜𝐢

☾

          În ultimele zile, mintea lui Jisung a fost ocupată de un singur gând: inițial nu a oferit prea multă atenție, dar de când el și Minho și-au povestit reciproc trecutul lor, i s-a întors în minte figura mamei lui. Să vorbească despre ea, deși pe scurt, a trezit ceva în el ce nu știa nici cum să descrie. Și-a dat seama doar în acel moment că nu știe ce s-a întâmplat cu ea și unde se afla acum.

          Era adevărat, Jisung o detesta: nu a iubit-o niciodată cu adevărat, așa cum un fiu trebuie să o facă cu o mamă; ea a fost întotdeauna absentă în viața lui, tot ceea ce a făcut, a făcut singur, atât lucruri bune cât și lucruri negative. Abia simțea că este fiul său, acea femeie nu merita să aibă un fiu și tocmai din acest motiv a plecat: era convins că nu mai voia să audă vorbind despre ea și, într-adevăr, așa era. Dar, cunoscându-l pe Minho, a înțeles un lucru foarte important care, fiind singur, nu a înțeles niciodată. A înțeles ce însemna să ai pe cineva alături: a fost întotdeauna singur și acum că simțea că îl are pe Minho era diferit. Așadar, și-a dat seama că el, de fapt, nu a fost niciodată complet singur deoarece acea femeie poate că a făcut cele mai oribile lucruri în viața sa, dar era încă mama lui și el a fost cel care a ales să o respingă.

          Ar fi putut să o ajute, să rămână împreună cu ea după ce s-a dezintoxicat, în schimb a hotărât să urmeze o altă cale, total diferită, ce l-a condus la singurătate. El a ales în acel mod și tocmai din acest motiv s-a simțit vinovat după ce a știut că Minho și-a pierdut mama atunci când era mic: el a pierdut-o cu adevărat și nu mai putea să o aibă iar, în timp ce Jisung a ales să o piardă, iar acest lucru era diferit.

          S-a regăsit, pentru prima oară, să se pună în locul atât mamei cât și fiului: nu s-a mai simțit parte din niciunul, și totuși, făcând asta, a realizat că a greșit să nu încerce să recupereze relația cu ea, măcat puțin și a simțit nevoia de a ști ceva despre ea și despre ce i s-a întâmplat.

          Și-a amintit că unii deținuți țineau un telefon în baie și, dintr-o dată, i-a venit o idee: voia să încerce să o sune. Nu știa dacă va răspunde sau dacă va fi un eșec, nu știa nici ce să-i spună, dar a simțit nevoia să facă asta și, până la urmă, să încerce nu costa nimic. Nu putea să facă asta de la telefoanele penitenciarului având în vedere că erau controlate, așa că cea mai bună opțiune era cea de a folosi acel telefon ce, probabil, era încă prezent în baie. Nu i-a spus nimic lui Minho, acea situație era doar a lui și trebuia să o facă fără să spună nimic nimănui, o făcea pentru el și nu pentru altcineva; simțea nevoia de a acționa în acel mod și, și-a urmat instinctul, ducându-se să caute telefonul.

          S-a îndreptat către baie, intenționând să finalizeze obiectivul pe care și l-a fixat: a început să caute în orice colț dispozitivul electronic care știa că trebuia să se afle pe undeva. Într-o altă situație, nu ar fi îndrăznit să îl atingă, dar acum era vorba despre un lucru prea important pentru a-și face griji pentru deținătorii telefoanelor: până la urmă, nimeni nu putea să știe că l-a luat el și, în orice caz, conta pe ajutorul lui Minho dacă lucrurile se vor sfârși prost.