۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐚𝐭𝐫𝐮

☾

          În acea dimineață, Jisung s-a trezit cu o senzație ciudată pe el și a continuat să o aibă în cea mai mare parte a dimineții. Nu știa de ce, dar avea senzația ca în curând se va întâmpla ceva, care cel mai probabil nu va fi atât de frumos.

          — Ce e cu tine astăzi? îl întreabă Minho, observând nervozitatea lui ciudată.

         Băiatul mai scund și-a scuturat capul, ca și când ar fi spus că nu are nimic, în timp ce șatenul a ridicat din umeri, confuz din cauza comportamentului acestuia. Din nefericire pentru el, brunetul nu a trebuit să aștepte mult pentru a înțelege ce îi cauzează acea presimțire rea: nu a fost niciodată acel gen de persoană care știe atunci când ceva va merge rău, dar se pare că există o primă dată pentru tot și aceea părea chiar a lui.

         Spre mijlocul dimineții, în timp ce cei doi se aflau în cameră, fără să scoată niciun sunet, au auzit vocile ofițerilor care veneau de puțin mai departe.

         — Toți la perete, trebuie să vă percheziționăm celulele! anunță un bărbat pe un ton dur.

          Minho, care stătea lipit de perete să reflecteze, s-a ridicat brusc, căutând un contact vizual cu colegul său de camere. Știa foarte bine ce însemna acea frază și nici lui Jisung nu i-a luat mult să înțeleagă asta.

          — Ce facem? La dracu', Minho, ce facem? aproape țipă, prins de panică, ridicându-se de pe marginea patului pe care mai devreme era așezat.

        — Nu țipa și fii calm, răspunde pentru a-l face să se simtă liniștit, chiar dacă asta nu ar fi schimbat gravitatea situației.

          Pentru Jisung, acela i s-a părut că este un coșmar care se învârtea și învârtea precum o rolă de film; va fi a doua oară când îl vor prinde cu un obiect interzis și de data aceasta nu va fi un telefon, ci o armă adevărată. I-a fost de ajuns să-și petreacă acea săptămână în izolare, la început și nu avea de gând să se întoarcă doar din cauza unui deținut prea egoist. Și-a simțit inima începând să bată rapid, mai mult decât făcea în mod normal din cauza prezenței lui Minho. Anxietatea și frica au început să-l mănânce din interior, devorând fiecare organ de-al lui, în timp ce a început să se plimbe înainte și înapoi în cameră, cu speranța că momentul în care va trebui să părăsească încăperea, nu va sosi niciodată.

          — Cum să rămân calm? Cu siguranță o vor găsi și voi fi ruinat, continuă să vorbească, chinuindu-și mâinile și în acel moment Minho s-a apropiat de el, prinzându-l de umeri pentru a opri mersul său nervos.

          — Dacă te agiți nu vei îmbunătăți lucrurile, spune, privindu-l în ochi, apoi o voce profundă s-a făcut auzită din nou.

          — Haide, rapid, toți afară din celule!