۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚𝐢𝐬𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐜𝐞

☾

          În următoarea zi, Jisung s-a trezit lângă Minho care îl îmbrățișa și, încă amețit de durerea puternică care acum s-a atenuat, l-a trezit, dându-i niște lovituri ușoare cu brațul drept. Șatenul, fiind luat prin surprindere, s-a îndepărtat brusc, riscând să cadă din pat, dar imediat după ce și-a adunat gândurile, l-a întrebat pe băiatul mai mic cum se simte și a verificat dacă rana era în regulă.

          Jisung i-a mărturisit că este în regulă și era adevărat: durerea de umăr nu a dispărut în totalitate, dar a scăzut considerabil; putea să spună că se simte mai bine. A insistat să se întoarcă în celula lui, iar Minho a încercat să-l refuze, afirmând că aici va fi mult mai în siguranță, dar brunetul a insistat, susținând că nu voia să rămână în cabinetul medical, unde a fost ucis medicul, al cărui cadavru a fost închis în vechea încăpere a medicamentelor.

          Așa că a fost ajutat de șaten să se ducă la etaj: reușea să meargă singur, fără probleme, bineînțeles și putea să facă aproape tot fără utilizarea brațului stâng pentru că, dacă îl mișca prea mult, încă avea dureri. Băiatul mai mare, însă, a arătat extrem de grijuliu, poate prea mult în ochii celuilalt și i-a rămas alături în tot acel timp până când au ajuns în celula lor care a rămas, în mod ciudat, destul de ordonată. Mai mult decât rana, Minho era îngrijorat pentru situația mentală a băiatului care a fost supus, nu cu mult timp în urmă, unui stres puternic. Însă Jisung părea că se simte mai mult decât bine și acest lucru l-a făcut și pe el să stea liniștit.

          Revolta era încă în desfășurare și confuzia nu s-a redus, dar în acea mică cameră puteau să stea liniștiți, singuri. Minho nu știa cum să se comporte, și-a înțeles sentimentele, dar era atât de puțin obișnuit să aibă anumite comportamente atât de temătoare în privința brunetului, încât de fiecare dată își petrecea ore gândindu-se la fiecare gest al său, regretând că a stat prea mult aproape sau că l-a îmbrățișat prea strâns: lucruri pe care, în schimb, Jisung le dorea mai mult decât altceva.

          Acum se aflau amândoi în cameră: spiritele tuturor s-au calmat puțin și se putea spune că exista pace în aer.

          — Rămâi cu mine? întreabă Jisung, în timp ce Minho era încă în picioare, iar el era, în schimb, întins în pat având în vedere că trebuia încă să-și recupereze toate forțele din cauza cantității mare de sânge pe care a pierdut-o.

          — Începi să faci un obicei din asta, comentează, apropiindu-se de patul băiatului mai mic.

          — Aș vrea să devină, șoptește brunetul, dar din nefericire pentru el, Minho a înțeles ce a spus și a răspuns, făcându-i inima să acționeze.

         — Atunci hai să ne asigurăm că devine.

          Jisung a rămas surprins să audă acele cuvinte, dar imediat după i-a făcut loc șatenului, așezându-se mai bine pe o parte, iar Minho s-a așezat, ca de-obicei, între el și peretele. În acel moment, brunetul și-a amintit de promisiunea pe care i-a făcut-o băiatul mai mare: nu știa dacă a vorbit serios, nu știa nici cum a făcut să-și amintească abia atunci, probabil pentru că, atunci când a auzit acele cuvinte, creierul său era concentrat doar pe usturimea la umăr și nu a realizat pe deplin acel lucru. Și-a amintit foarte bine cum șatenul i-a spus că îl va săruta pentru a-l convinge să nu renunțe și să suporte toată acea durere, iar acum el își dorea cu adevărat acel sărut.