۵ Bittersweet | minsung [✓]

۵ 𝐀 𝐃𝐎𝐔𝐀 𝐏𝐀𝐑𝐓𝐄: 𝐂𝐚𝐩𝐢𝐭𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮

☾

Un an mai târziu

— Scuzați-mă că vă deranjez, domnule... Choi Beomgyu a fost adus înapoi în celulă, afirmă femeia, aplecându-se către încăpere doar cât era suficient pentru a comunica acea veste.

— Mulțumesc, poți pleca.

Chris și-a întors capul către ușă, luându-și privirea de pe cărțile care se aflau pe raft. Cu mâinile strânse la spate, s-a apropiat de biroul din încăpere, care era schimbată în totalitate. În locul mesei din lemn care era înainte, acum se afla una din sticlă: toată camera părea să fie mai luminată și curată.

O dată ce femeia a plecat, brunetul și-a luat geaca ce se afla pe spătarul scaunului rotitor, și-a aranjat gulerul cămășii și a ieșit, închizând ușa în spatele lui. A început să meargă de-a lungul holului lung ce ducea până la scări, a salutat câțiva paznici în timp ce, cu răbdare, se îndrepta către parter, pregătit să se întoarcă acasă după acea zi de muncă.

De când a devenit directorul penitenciarului, viața lui a fost dată complet peste cap. S-a întâmplat să primească acea propunere în aceeași zi în care dragostea vieții lui l-a părăsit, plecând și nemaivăzându-l niciodată. Părea aproape amuzant acest lucru: pentru a doua oară în viața lui, s-a dus totul dracului; tot ceea ce avea, a fost distrus și s-a dus pe apa sâmbetei.

În acea seară de toamnă s-a întors acasă, găsind tot apartamentul cu susul în jos: șifoniere și sertare deschise și totul aruncat în aer. Lipseau niște lucruri, multe lucruri, prea multe. În timp ce el era afară, Jeongin a luat orice obiect pe care îl considera al său, fiind intenționat să nu mai treacă pragul acelei uși după ce a reușit. Chan nu a putut să facă altceva, decât să izbucnească în plâns, în timp ce, cu inima distrusă, mergea cu pași mici și înceți printre acele camere, în speranța să găsească măcar un lucru rămas de la fostul lui iubit, în așa fel încât să aibă un obiect material pe care să plângă și să se dispere și care să-i amintească de el.

Singurul lucru pe care l-a găsit a fost un rând de chei: cheile acelui apartament, lăsate neatent pe măsuța din sufragerie care țineau un bilețel sub acestea. Băiatul l-a luat și în timp ce l-a citit, câteva lacrimi au căzut peste hârtie, decolorând puțin cerneala în acele locuri.

"Îmi pare rău că s-a terminat așa, dar nu mai pot să rămân aici, nu după toate minciunile tale. Sper că te-ai învățat minte și că, dacă vreodată vei găsi pe altcineva, nu îl vei răni așa cum ai făcut cu mine. Îmi pare rău dacă te așteptai să te iert. Îmi pare rău dacă nu am fost suficient. Îmi pare rău că te-am dezamăgit."

Chris și-a simțit lumea prăbușindu-se, fiecare din acele cuvinte a fost precum o suliță ce l-a lovit drept în inimă: ar fi vrut să-i țipe să se întoarcă înapoi, că era numai vina lui și că nu l-a dezamăgit deloc deoarece știa că merită fiecare clipă din acea durere, dar nu avea răsuflarea nici măcar pentru a suspina. Nu a avut altă alegere, decât aceea de a merge mai departe: a acceptat propunerea bătrânului și a preluat comanda acelei închisori, care împreună cu acel set de chei era singurul lucru care îi amintea de Jeongin.