Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 30

Amaya

Sunetul asurzitor al ambulanței... lumini puternice... durere fulgerătoare... crampe... sânge pe mâini, sânge pe pantaloni... Gideon nu reacționează... accident... suntem blocați în mașină, izbiți de un copac de pe marginea drumului... Ploaia intră prin parbriz... cerul e agitat, fulgere îl crapă...

„Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?"

— Ne pare rău. Impactul direct al accidentului asupra soțului dumneavoastră au dus la moartea acestuia. Cei de la ambulanță au încercat să îl resusciteze, dar orice manevră a eșuat. Nu a putut fi salvat.

— Ne pare rău. Trauma suferită în urma accidentului a dus la moartea fătului. Atunci când ați ajuns la urgențe a fost necesar să vă facem avort pentru a nu vă pune viața în pericol.

„Le pare rău... degeaba le pare rău. Nu mă ajută cu nimic cuvintele lor. Nu ar fi trebuit să îmi ia copilul, nu înainte să le dau eu acordul... chiar dacă așteptarea mi-ar fi adus moartea."

Cum s-a întâmplat asta, Amaya?

Cum?

De ce a trebuit ca băiatul meu să moară?

Și copilul?

E numai vina ta... ți-a trebuit ție înghețată și a trebuit tu să insiști.

Nu ți-a fost de-ajuns că l-ai luat de lângă noi, acum a și murit.

Și nepotul nostru s-a dus odată cu el.

Cred că ești fericită... acum ești liberă să faci tot ce vrei, ai și apartamentul, ai rămas și cu firma.

Tu ar fi trebuit să mori, nu băiatul meu.

Mă trezesc țipând, ca de fiecare dată când fragmente din ce s-a întâmplat acum cinci ani îmi dau coșmaruri. Tremur și sunt sigură că dacă-mi duc mâna pe frunte, sunt udă de transpirație. Urăsc când se întâmplă asta, detest să mă simt slabă și nu-mi place când trecutul revine. Bunica zicea că trecutul e trecut, viitorul e viitor, iar prezentul ar trebui să fie singurul la care să mă gândesc... dar ce pot face când amintirile vin fără voia mea?

Nu știu când am adormit, nu știu nici unde sunt în acest moment, dar simt două brațe care mă înconjoară. Îmi amintesc că îi vorbeam lui Ethan despre accident, despre ce a urmat după el, dar după râul de lacrimi ce parcă încă le simt pe obraji, nu sunt conștientă ce am făcut.

— A fost doar un coșmar, frumoasa mea. Liniștește-te, deși ochii mă ustură, îi deschid de îndată ce îi aud glasul.

Așezat pe canapea, drept, îmi ține capul pe picioarele sale, eu fiind întinsă. Clar nu este o poziție comodă pentru el, dar totuși nu pare să-i pese. Îmi este alături așa cum i-am fost și eu acum aproape două săptămâni, atunci când a aflat de Seren.

Am fost, suntem și vom fi unul alături de celălalt în momentele grele.

A-ți fost făcuți unul pentru celălalt. Destinul v-a adus împreună special pentru a vă vindeca reciproc. Și cumva, pe parcurs, ați realizat că sunteți suflete pereche, iar acum nimic nu vă mai poate împiedica din a avea un viitor fericit împreună, din a trăi prezentul și a vă bucura de fiecare clipă.

Nu știu dacă e conștiința mea sau vocea bunicii ce-mi pare că o aud, când și când.

— Un coșmar ar fi fost mai frumos decât frânturi din ce mi s-a spus în trecut... îl prind de cămașă și strâng, mă agăț de el.

— Nu ar fi trebuit să dea vina pe tine, oricât de răniți ar fi fost, oricât de mult i-ar fi durut. Nu ai fi avut cum să ști că o mașină va intra în voi, pe lângă că nu ai fost tu la volan, ci soțul tău care e posibil să nu se fi asigurat complet.