Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 12

Ethan

Durere?

Furie?

Ură? Dispreț? Dezgust?

Emoțiile mă lovesc în valuri. Să spun că sunt șocat ar fi prea puțin pentru ceea ce simt. Mi-e greață, îmi simt inima aproape de a ieși prin piept, corpul îmi e în flăcări, iar o durere de cap mă aduce aproape de leșin.

Simt amărăciunea pe limbă și nu pot concepe ceea ce am citit. Întorc foile, le citesc și recitesc, fac plicul praf și răvășesc tot ceea ce găsesc în cutia blestemată, doar-doar să descopăr că mi-a fost întinsă o cursă.

Sunt mânios, aș arde infamia asta de scrisoare, aș distruge hainele, așternuturile, tot ce mă înconjoară. Mă abțin cu greu să nu o fac, să nu distrug casa și amintirile ce copii le au aici... Suferința ce nu-mi va mai da pacea din acest moment nu are nici cea mai mică legătură cu moartea acelei femei nemernice. Chinul meu, lacrimile ce le las să curgă, sufletul ce mi s-a frânt, astea sunt pentru băieții mei, pentru mine, pentru cât am trăit în minciună. Am fost înșelați, și-au bătut joc de noi, de mine în mod special... nici nu știu cât am dormit în același pat cu o străină, de câte ori oi fi făcut dragoste cu ea crezând că e femeia de care m-am îndrăgostit... Și ea – ele – se așteaptă să nu le spun adevărul copiilor? Să îi las să trăiască în continuare într-o ficțiune a unei Seren pe care nu am cunoscut-o niciodată cu adevărat și care zice că ar trebui să înțeleg, că ea a vrut să existe măcar un final fericit?

Niciodată!

Nu o să le fac asta.

O urăsc. O disprețuiesc și mă simt dezgustat, dezamăgit de mine, de greșeala imensă ce am putut să o fac grăbindu-mă să mă leg de ea.

Nu vărs o lacrimă pentru moartea ei. Nu simt că aș fi pierdut o persoană iubită, pentru că ea e pierdută de mult, iar sentimentele mele nu au fost niciodată într-atât de puternice precum aș fi crezut. Nici ale ei nu au fost, altfel nu ar fi făcut ceea ce a făcut. Cum să poți trece în viața de apoi și să fi împăcat știind că ți-ai lăsat sora să intre în patul bărbatului ce se presupune că îl iubești? Și nici copii nu o cred că i-a iubit... altfel nu ar fi plecat împăcată știind că vor spune „mama" și „te iubesc" unei alte femei care nu era ea.

Ar fi trebuit să știe că eu n-aș fi făcut ce a făcut tatăl ei. Nu mi-aș fi urât copii, nu i-aș fi ignorat și abandonat dacă ar fi murit ea... Trecutul nu s-ar fi repetat întru totul.

În veci nu m-aș fi gândit că am o familie atât de „alterată", că trecutul ei nu era așa cum mi-a spus. Și nu mi-a trecut vreodată prin cap că de la un moment soția mea nu a mai fost ea, că de asta relațiile noastre s-au răcit considerabil...

Doar în filme mai vezi astfel de scenarii.

Însă uite că eu am ajuns să trăiesc pe pielea mea astfel de viclenii, iar acum va trebui de unul singur să găsesc calea spre liniște.

Nu știu cum le voi spune lui Landon și Joshua. Cum să le explic că femeia care le-a dat naștere a murit și au crescut crezând că mătușa de existența căreia nu știam, este mama lor? Mi-e greu mie să procesez ceea ce mi-a fost aruncat în față, dar lor...

Mi-e îngrozitor de teamă. Cum vor reacționa? Ce vor simți? Cum își vor reveni după asta?

Nu am nicio idee, dar voi fi acolo pentru ei. Nu-i voi părăsi pentru nicio secundă, îi voi ajuta cum pot mai bine și vom trece noi peste asta.

Trebuie!

Dintr-odată îmi aud telefonul sunând și realizez că sunt pe podea, deși nu știu cum am ajuns aici. Nu mai sunt conștient de nimic în acest moment. Nu am habar cât este ceasul, cât timp a trecut de când am început să cotrobăi pe aici. Sunt așteptat acasă... am o întâlnire ce mi-am dorit-o și la care ar trebui să merg în această seară... Însă nu sunt în stare de asta. Încă nu pot merge acasă, nu până nu îmi calmez trăirile. Și nici nu am starea pentru o cină, cu toate că aș avea nevoie de Amaya...