Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 33

Amaya

De ce îți este frică nu scapi. Așa zice proverbul și asta s-a și întâmplat. Petrecerea la care nu-mi doream să merg a ajuns în genul „de la bal la spital", totul din vina celei care cândva mi-a fost soacră. Mă așteptam la o scenă din partea ei, de asta am și discutat dinainte cu Ethan, dar nu mă așteptam ca totul să ia o asemenea turnură.

A aruncat cu cuvinte grele, a atacat o persoană care nu merita și pe care doar ce o cunoscuse, a amenințat și dacă presupunerile mele sunt corecte, a dat de înțeles că mi-a urmărit toate acțiunile.

N-am fost luată prin surprindere, dar m-a bulversat, mi-a readus aminte de trecut – a doua zi consecutiv, am resimțit durere, tristețe și fericirea ce o simțeam fiindcă eram cu Ethan s-a risipit de parcă n-ar fi fost. Și dacă trăirile interioare nu ar fi fost îndeajuns încât să mă simt ca dracu', au început amețelile, o durere fulgerătoare de cap și o moleșeală în mâini și picioare, încât dacă nu m-aș fi așezat e foarte posibil să fi leșinat.

Dar nu s-a întâmplat asta, s-a întâmplat ca iubitul meu posesiv și săritor să mă ia pe sus și să mă aducă la urgențe. Și de când m-au primit, un doctor mi-a luat sânge, mi-a pus o perfuzie și acum așteptăm împreună să aflăm dacă am ceva.

Nu s-a despărțit de mine pentru nicio secundă, nicio asistentă nu a reușit să îl convingă să rămână pe hol cât timp mi s-a recoltat sânge pentru analize sau mi-au făcut un control obișnuit. Așa cum la restaurant, odată cu apariția lui Alice a pășit în față și mi-a luat apărarea, a confruntat-o și nu i-a permis să îmi facă mai mult rău, continuă să îmi fie alături.

— Am reușit să îi conving pe ai tăi să plece acasă, dar le-am promis că vom suna de îndată ce revine doctorul cu rezultatele analizelor, își ridică ochii din telefon și-mi comunică.

Știam că sunt și ei la spital, așteptând. Însă au așteptat pe hol, nu au insistat precum Ethan să rămână în salon cu mine.

— Tot cred că ați exagerat. A fost doar oboseala cumulată cu scena la care a trebuit să asist.

Cu părinții mei aș fi putut scăpa mai ușor, îi convingeam să merg acasă unde m-aș fi odihnit și mi-aș fi revenit. Dar au fugit repede la Ethan și el nici nu a vrut să audă că nu vreau să vin la urgențe. S-au unit toți trei împotriva mea. Și pe când unei părți din mine nu îi place, o alta adoră asta. Am simțit iubire din partea lor, atât atunci când au sărit toți pe Alice, dar și când mi-au acordat toată atenția lor, simțind teama ca nu cumva să mi se întâmple ceva grav.

— Lasă doctorul, o persoană pregătită, să spună ce s-a întâmplat. Până acolo nu știm dacă am exagerat sau dimpotrivă, am făcut bine că am venit.

Se ridică de pe scaunul pe care era așezat și vine spre pat, luându-mi mâna stângă în a lui – cealaltă având un ac înfipt în ea, prin care era conectat furtunașul de la perfuzie. Mă trag într-o parte în micul pat de spital, în care nu mi-aș fi dorit să mă aflu și îi fac semn din privire să se așeze lângă mine.

— Sunt sigură că nu e nimic grav, îl trag cu mâna și spre fericirea mea, se așază pe pat – pe-o parte – și mă îmbrățișează, sărutându-mă pe tâmplă.

— Ar fi trebuit să-ți pun o oglindă în față, să fi văzut și tu cât de palidă erai. Și ochii pe care-i iubesc atât de mult... atât de absenți, fără pic de lumină în ei. M-am speriat, mai ales când Isabella mi-a spus că nu te-ai simțit bine în ultima săptămână, iar eu știam doar de oboseală și atât...

Are ochii închiși cât timp îmi vorbește și glasul slab, întretăiat. Capul îi este aplecat, sprijinit de umărul meu. Știu că s-a speriat, am văzut asta pe chipul său și în viteza cu care a pornit spre spital, totodată întrebându-mă din minut în minut dacă sunt bine, asigurându-se că nu am leșinat. E un bărbat mult prea bun, chiar și pentru mine. În unele momente, precum acesta, mă gândesc că nu îi merit toată iubirea și atenția. Are o responsabilitate imensă pentru cei doi copii ai săi, ar trebui să fie cu ei la aceste ore, în special cu tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă. Dar nu, el este aici, cu mine, speriat că aș putea păți ceva rău.