Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 4

Amaya

Dimineața vine mai repede decât m-aș fi așteptat și pentru prima dată după mult timp mi-aș fi dorit ca alarma fixată la ora șase în fiecare zi să nu fi sunat. Seara trecută, după plecarea lui Ethan, o ploaie sau mai bine spus furtună s-a năpustit asupra orașului, fiindu-mi imposibil să părăsesc florăria, cu atât mai puțin să conduc spre casă. Astfel nu mi-a rămas nimic de făcut decât să aștept să treacă ca de-abia apoi să mă pot urca în mașină și să vin acasă în siguranță. Și așa, timpul au trecut, am ajuns târziu, iar orele de somn, care de obicei sunt puține față de cât aș avea nevoie, acum au scăzut radical.

Însă chiar și cu oboseala ce m-a acaparat, știu sigur că nimic nu mă va împiedica să fac tot ce mi-am propus, să-mi îndeplinesc obișnuințele de zi cu zi. Și cel mai probabil plimbarea ce o fac în fiecare dimineață într-un parc din apropierea casei mă va revigora, aerul curat și liniștea de la prima oră a dimineții îmi vor face bine.

Imediat ce-mi fac scurta rutină de dimineață și mă echipez, luând pe mine o bustieră și colanți sport, adăugând evident o pereche de adidași, sunt gata să ies în parc.

De cum dau de aerul rece de afară, mă cutremur puțin, însă continui să merg, chiar să alerg, știind că mă voi încălzi eventual. Până acum doi ani, atunci când inevitabil m-am mutat înapoi acasă la părinții mei, nu obișnuiam să am astfel de plimbări, de fapt nu obișnuiam să ies mai deloc în natură. Eram acea femeie prinsă cu munca, rareori având ieșiri și acelea fiind doar cu Connie. Însă din acel moment, odată ce am decis să mă schimb, să trăiesc mai mult, mi-am încărcat programul, având ieșiri zilnice, făcând chiar și lucruri spontane.

Cum mutarea a fost necesară, nemaiputând sta în vechea locuință datorită amintirilor ce mă apăsau, a prezentului ce-ar fi trebuit să fie cu totul altfel, la fel de necesare au fost și ieșirile. Am nevoie să mă mențin mereu ocupată, să am gândurile încărcate de ceva doar pentru a nu prinde vreo secundă în care să-mi amintesc de ce a fost, de ce vise aveam pe atunci.

Sunt conștientă că nu e tocmai bine ceea ce fac, iar durerea sălășluiește în mine, urmând ca la un moment dat să mă copleșească, dar momentan asta simt să fac. Ceea ce pe atunci visam, dorințele ce le aveam și erau cât pe ce să fie îndeplinite au fost spulberate într-o clipită, dar eu sunt încă aici și mă mențin pe picioare, încerc să trăiesc cum pot mai bine.

Iar dacă acțiunile mele mă vor duce în punctul în care nu voi mai reuși să mă ridic de jos, să fiu într-atât de slăbită, atunci așa să fie. Nu ne putem împotrivi destinului, oricât am încerca... De aceea cât timp suntem în viață nu trebuie să ezităm din a face ceea ce ne dorim, ceea ce ne aduce bucurie în suflet.

Prinsă atât de tare în gânduri, nici nu realizez când parcurg parcul, la fel de gol ca în fiecare dimineață, singurele sunete provenind de la pași mei și de la păsărelele ce zboară, ciripind.

Drumul înapoi spre casă e ceva mai alert, iar somnolența ce-o simțeam atunci când m-am trezit a dispărut, cum era și normal. Mă simt energică, ba chiar aș putea spune că am o stare de bine, asta zic eu datorându-se faptului că nu voi merge la birou zilele acestea. Îmi place să fiu avocat, am mai spus-o și o să o tot repet, dar cazul lui Grigori mă stresează prea tare. Timpul ce-l voi petrece la florărie îmi va lua acest stres, măcar pentru moment și poate că-i va da timp creierului să vină cu o nouă abordare și să-l pot convinge pe tânăr să nu renunțe la ceea ce este al său.

— Bună dimineața! îmi fac simțită prezența de cum intru în casă, strigând în gura mare, cum o fac de obicei.

A fost o perioadă când îmi făceam griji că se vor sătura de comportamentul meu oarecum copilăros, însă asta nu s-a întâmplat. Părinții mei se bucură de fiecare moment ce-l au alături de mine, căci în clipele ce trec și sunt departe de ei, grija lor pentru mine este infinită. Am realizat asta, am realizat cât de atenți sunt în tot ce spun sau fac și aș vrea să pot face ceva să le înlătur temerile, gândurile negre.