Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 11

Ethan

Am fost martor în nenumărate rânduri la momentele când Zane se abandona atracției pentru o femeie și-i fura câte un sărut, sărut care de cele mai multe ori se transforma în mai mult de-atât.

Însă până astăzi nu am știut cum este să faci asta, căci am pierdut multe în anii și sentimentele ce i le-am oferit doar lui Seren.

Încă nu știu ce a fost cu mine și de unde am avut acea dorință arzătoare de a o săruta pe Amaya. Poate a fost naturalețea ei, felul cum mi-a tremurat în brațe, teama ce mi-am dorit să i-o înlătur. Sau buzele ei mici, rozalii, care parcă cereau să fie sărutate.

I-am oferit cea mai proastă scuză și nu am renunțat când ea a spus că nu este de acord. Și nu m-am recunoscut în acele momente, nici acum nu-mi vine să cred că am fost în stare să fac asta.

De un lucru sunt sigur, însă... A fost poate cel mai pasional și plăcut sărut de care am avut parte în cei treizeci și trei de ani pe care îi am. Și îmi doresc să am parte de mult mai multe, tot cu Amaya.

A fost dorință?

Cred că da...

A fost nevoie?

Mai mult ca sigur... nevoie de a experimenta, de a-i afla dulceața buzelor. De a descoperi cum se simte un sărut cu ea, femeia care m-a cam dat peste cap și a început să mă schimbe în bine.

Nu am fost niciodată așa, dar aș fi putut fi dacă aș fi ascultat de părintele meu ce mi-a spus să nu mă grăbesc cu însurătoarea și firma, căci aș fi avut timp destul.

Am condus cu viteză și am depășit mașini, totul pentru că agitația din glasul ei și cerința oarecum stupidă, mi-au spus că trebuie să ajung la ea cât mai repede. În față mi-a apărut cu un alt chip, o parte diferită a ei, una pe care mai mult ca sigur nu o arată oricui. Însă de data aceasta frica că ar putea avea probleme mari au destabilizat-o și nu s-a mai gândit la nimic altceva.

Nici nu știu să descriu ce am simțit când ochii ei verzi au început să-și recapete culoare, lumina aceea cu care mă obișnuise. Bucuria mea a fost poate mai mare decât a ei, asta pentru că am putut să o ajut.

În viață avem momente diferite în care suntem cuprinși de un sentiment de satisfacție sau poate euforie ar fi un cuvânt mai potrivit.

Am avut astfel de clipe de oricâte ori mi-am văzut copii fericiți. Și atunci când mi-am făcut părinții mândri.

De ce?

Ei bine, am simțit că am făcut ce trebuie, că sunt un tată bun pentru cei doi băieți și în același timp un copil pe care părinții l-au crescut bine.

Atunci când un nou program este lăudat sau când un nou client își pune încrederea în firma mea, sunt satisfăcut. Și e o altfel de satisfacere...

Ei bine, cam asta am simțit și când am putut să o „salvez" pe Amaya. Am fost euforic, m-am simțit oarecum în al nouălea cer și cred că de asta am și acționat așa cum am făcut-o. În acea clipă am ajuns la concluzia că o și plac, că mi-a rămas în minte de la prima noastră ciocnire de acum o lună.

Da, nu ar fi avut cum să nu fie așa. M-am confesat ei înainte de a-i spune tatălui meu ceea ce se petrece în familia mea. Am făcut împreună cu ea un buchet, am fost atât de în largul meu cu ea, pe când credeam că este doar o florăreasă. O apreciam de pe atunci... acum că știu că este mai mult de atât și am ajuns să o cunosc, să o descopăr mai bine, aș spune că o divinizez.