Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 2

Ethan

Având mâinile ocupate cu aranjamentul floral ce este o surpriză pentru cea care-mi este parteneră în tot de zece ani de zile, mă străduiesc să deschid ușa casei fără a scăpa florile sau a face zgomot. Îmi doresc să o surprind, măcar pe ea, căci știu că de cum voi păși în casă voi fi asaltat de băieții noștri. Parcă au un simț aparte și nu există seara în care să nu simtă când ajung și să mă ia sub asalt. Și nu, nu mă plâng, din contră, nu există bucurie mai mare decât aceea de a știi că sunt așteptat acasă, de ei, oricât de mult aș întârzia. Știu că pentru ei nu e bine să stea foarte mult timp treji, însă oricât am încercat să îi dezvățăm de acest obicei, nu ne iese. Nu vor să meargă la culcare până ce eu nu ajung acasă, până nu-mi povestesc tot ce au făcut pe timpul zilei, stând cu mine la masă pentru cât servesc cina.

Doar că, de data asta nu se întâmplă, nu sunt întâmpinat de ei și nici în casă nu se aude niciun zgomot. Pare de parcă ar fi complet părăsită, ceea ce este straniu.

Las surpriza ce o aveam pregătită pentru soția mea, pe dulapul de la intrare, alături de geanta cu laptopul și actele de la muncă, grăbindu-mă spre interior.

— Landon? Joshua? Seren? îi strig pe fiecare în parte, înaintând pe hol spre living și sperând să găsesc pe cineva.

Faptul că nu mi-au ieșit în întâmpinare, cât și liniștea ce a acaparat vila, mă duc cu gândul că ar fi putut pății ceva, iar acum se află la spital. Dar în același timp știu că dacă ceva rău s-ar fi întâmplat unuia din ei aș fi fost anunțat. Chiar și așa, neliniștea a pus stăpânire asupra minții mele, dând naștere scenariilor care mai de care mai urâte...

Doar că, de cum intru în încăpere, dau cu ochii de silueta soției mele și nu doar de ea, ci și de trolerul ce-l avea lângă ea. Aș putea spune că m-am mai liniștit, însă aș minții căci pe lângă agitația ce o simțeam mai devreme, acum sunt și confuz.

M-a auzit strigând, n-ar fi avut cum să nu o facă, dar totuși nu a răspuns, ci a ales să rămână la lumina unei lămpi și să aștepte ca eu să o găsesc. Dar nu înțeleg de ce și nu înțeleg nici ce e cu acel troler de lângă ea...

Nu știam că trebuie să plece undeva, cu atât mai puțin acum, când ar trebui să sărbătorim zece ani de când ne-am unit destinele, formând un întreg, o familie frumoasă, de invidiat...

— S-a întâmplat ceva? Unde sunt băieții? o întreb și aprind becurile, neplăcându-mi atmosfera sumbră dată de întunericul din încăpere.

— S-a întâmplat să întârzii... Ca de obicei, nu că asta ar fi ceva nou. Iar băieții sunt la părinții tăi, i-am dus acum câteva ore.

Bineînțeles, aceeași replică ca de fiecare dată. De câțiva ani parcă nu-mi mai recunosc soția, relația ei cu mine, cu copii noștri răcindu-se în mod considerabil. Și, sincer, nu știu ce să mai fac. Am ajuns să mă confesez unei străine despre problemele ce le am în familie, sperând că poate voi primi o părere, un sfat. Însă asta nu s-a întâmplat, poate am plictisit-o ori poate nu a vrut să se bage și a preferat doar să mă asculte.

Sunt conștient că petrec foarte mult timp la muncă și lipsesc de acasă, însă atunci când chiar a fost nevoie de mine am lăsat totul pentru a fi lângă familia mea. Nu pot să zic că sentimentele mele pentru Seren au rămas același, atunci când ea s-a răcit față de mine și de băieți, iubirea mea pentru ea a început să scadă în intensitate. Însă, chiar și așa, îmi doresc să repar căsnicia noastră, pentru copii, pentru că ei merită să își aibă ambii părinți alături.

Credeam că Seren are aceeași părere ca mine și vrea să fim uniți pentru Landon și Joshua, căci ea a crescut fără părinții ei, a rămas singură, în grija unei mătuși și știu cât de greu i-a fost. I-am fost alături de când eram mici, știu cât de greu i-a fost... Însă credeam că și ea știe cât de mult țin eu la ceea ce fac, cât de dedicat sunt tehnologiei, calculatoarelor. Am urmat amândoi facultatea de informatică și calculatoare, îi plăcea și ei, tocmai de asta acum nu pot înțelege de ce o supără absența mea.