Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 29

Amaya

Oricât aș încerca să rămân în prezent, fără să mă gândesc la locul în care mă întorc - împreună cu Ethan, la ceea ce îi voi povesti, nu prea reușesc. Mi-a luat ceva timp să mă gândesc cum îi voi spune adevărul despre trecutul meu și traumele pe care le port. Și nu știu nici acum, când suntem deja în mașină, pe drum spre apartament, dacă fac bine să îi povestesc, să îl duc acolo. Mi-e teamă de cum va reacționa, ce părere își va face despre mine... însă dacă chiar vreau să am un viitor alături de el, e necesar să îi spun. În plus, urmează să mergem împreună la petrecerea de ziua primarului, iar acolo probabilitatea de a ne întâlni cu anumite persoane care știu totul, e foarte mare și nu vreau să afle de la alții. 

Move on, forget it
Now move on, forget it

Nu pot trece mai departe și nu pot uita ce mi s-a întâmplat. Într-o noapte am pierdut două suflete, două persoane importante mie. Viața mi s-a schimbat și viitorul pe care mi-l doream pe atunci a căzut, nu avea cum să mai devină realitate. 

Acum vreau altceva de la viitor și tocmai de asta, nu pot greși față de Ethan. Și-a pus încrederea în mine de la început, fără să ceară contrariul. Nu-mi doresc să o pierd, trebuie să afle de la mine, să-i explic astfel încât să nu creadă că am vrut să îi ascund pentru totdeauna. 

Ultima săptămână, chiar dacă nu ne-am văzut, tot am avut parte de clipe frumoase. M-am bucurat de fiecare conversație pe care am purtat-o, am râs la anumite replici ale sale și pot spune că am fost fericită. Fericită că am renunțat la promisiune și noi doi avem o șansă acum.

— Ești bine? îi simt atingerea pe piciorul drept, mâna îi urcă pe picior, pe după rochia ce o port și asta mă scoate din gânduri.

Tresar și îl fac să se retragă, iar când îmi ridic privirea observ că am ajuns în fața complexului de apartamente în care am locuit până acum cinci ani. Nici nu știu cum am reușit să conduc și să parchez fără să produc un accident, căci am fost prinsă rău în gânduri. 

— Sunt bine, doar m-am lăsat prea acaparată în gândurile ce mi se învârt prin minte.

— Acum poți să-mi spui unde m-ai adus? Se vând cumva apartamente aici? Știu de complex de dinainte de a începe să se construiască, dar n-am auzit să se fi scos la vânzare ceva. Totul s-a ocupat de cum s-au scos la vânzare.

— Hai să intrăm și îți voi spune unde suntem și de ce te-am adus aici.

Nu-i pot spune nimic altceva și nici nu aștept să mai adauge el ceva, deschid portiera și ies din mașină. Nu mă miră că a auzit de complex... și are dreptate, toate apartamentele sunt ocupate. Iar prin ocupate mă refer la faptul că sunt vândute, căci unul dintre ele nu mai este locuit de cinci ani. Însă nici nu am putut să îl vând sau să îl închiriez. Am vrut să îl păstrez așa cum este, am angajat chiar și pe cineva care să facă curățenie din când în când, nevrând să se pună praful. Nu m-am mai întors după accident decât o singură dată, atunci când mi-am luat câteva haine. În rest totul este de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Apartamentul așteaptă ca cuplul căsătorit și îndrăgostit, ce așteptau cu nerăbdare venirea pe lume a primului lor copil, să îl umple de râsete și fericire, să-i ofere căldura unei familii. 

Din păcate, asta nu mai este posibil... 

Îl las în urmă, fiind cu câțiva pași în fața sa și inspir, expir, mă pregătesc pentru clipa în care voi deschide ușa și toate amintirile, toate planurile de viitor, locul ce nu e schimbat, mă vor lovi și mă vor lăsa fără aer.