Parfum clandestin | Finalizată |

Capitolul 35

3 luni mai târziu

Amaya

Au trecut trei luni, treisprezece săptămâni, nouăzeci și una de zile, peste două mii de ore și sute de mii de minute de când am primit vestea ce mi-a oferit fericire, dar m-a și scufundat în frică. Timpul a trecut pe deoparte încet, sub norii temerilor, cu momente în care nu voiam să ies din camera mea, nu voiam să urc în vreo mașină, iar pe de altă parte nici nu am simțit când s-au dus aceste luni. Am intrat în trimestrul doi al sarcinii, iar bebe are acum dimensiunea unui măr, aproape de un avocado.

La ultimele două consultații la doctor i-am auzit bătăile inimii și pot spune că m-am îndrăgostit. Trecutul încă bântuie în anumite clipe, dar ascult de cuvintele bunicii, mă înconjor cu susținerea celor dragi mie și știu că va fi bine. Trebuie să fie bine, acest copil va veni pe lume sănătos și va fi foarte iubit. Iubit de bunicii săi, de mine, de Ethan și de frații săi mai mari.

În acea după-amiază de duminică am ajuns împreună la un consens și am luat decizii potrivite pentru acel moment. Am stabilit să rămân să locuiesc alături de părinții mei, iar el să vină oricând în vizită – chiar și să rămână peste noapte. Am lăsat-o mai ușor cu munca, cu sportul și orice m-ar fi putut obosi. Mi-am luat vitaminele cu strictețe, am dormit și am mâncat ori de câte ori am simțit nevoia, iar asta se cam observă, burtica s-a rotunjit puțin.

Telefonul îmi sună și las gândurile timpului ce s-a scurs deoparte.

— Sunt aproape gata, răspund și nu aștept să spună ceva, luând-o înaintea sa.

— Ajungem în maxim cincisprezece minute. I-ați cât timp ai nevoie să te faci frumoasă, te așteptăm, îi aud glasul și aud cum băieții îmi strigă numele și mă salută.

Astăzi este o zi importantă, o zi pentru care atât eu, cât și Ethan, avem emoții. Urmează să le spunem băieților despre sarcină, despre faptul că eu și tatăl lor suntem un cuplu, că e totul serios între noi, iar ei vor deveni frați mai mari. Am luat decizia împreună, ne-am spus că nu-i vom anunța decât când voi ajunge în al doilea trimestru și vom ști că e totul bine cu bebelușul, că sarcina decurge fără probleme.

Relația dintre noi a prins rădăcini, a evoluat și ne-am cunoscut mai bine, ne bucurăm de timpul petrecut unul în compania celuilalt. Îl plac, sau mai bine spus iubesc, mai mult, pe zi ce trece. Ador să mă cuibăresc în brațele sale, să adorm știind că sunt protejată și nu va lăsa nimic rău să se întâmple. E atât de atent cu mine, cu totul. Săruturile sunt mai lente, mai senzuale, iar momentele când mă atinge, momentele de plăcere dintre noi se petrec atât de încet. Iubesc când își pune palmele peste abdomenul meu, când se apleacă și-mi sărută micuța rotunjime, când vorbește cu bebe – de parcă l-ar putea auzi.

El și-ar fi dorit să mă mut încă de cum am aflat în casa părinților săi sau chiar să caute o casă cât mai rapid în care să locuim cu toții. Dar nu am vrut să ne grăbim chiar atât de mult, ar fi fost prea brusc pentru băieți și ar fi trebuit să le explicăm de ce facem asta. Și chiar dacă cu toții ne dorim să nu se întâmple nimic în aceste luni, e bine-cunoscut faptul că o sarcină poate să se încheie printr-un avort spontan sau să existe complicații neașteptate. Iar atunci nu știu cum am fi putut să mai locuim împreună, nu știu ce reacție aș fi avut, nu știu cum s-ar fi simțit el.

Cel mai bine am luat-o încet și ne-am împotrivit puțin destinului ce ne-a prins într-un tren fără opriri, grăbindu-ne spre final, spre fericirea absolută – sau cel puțin acolo sper că ne duce.

Îmi iau hanoracul peste un tricou, completând ținuta sport pe care obișnuiesc să o port în ultima perioadă – fiind comodă și acum călduroasă, potrivită temperaturilor reci de toamnă, mai ales în Anglia. Și fiind gata, ies din cameră doar cu telefonul în mână, neavând nevoie de altceva.