Adevăruri ascunse

Capitolul 13- Lorian distractivul

—Perspectiva Melisei—

    Sună telefonul și mă întind după el. Mă trezesc în sufragerie. Când am ajuns aici? Lorian nu este. Strig după el dar nu răspunde. Când văd că mă sună Vladimir imediat îi răspund. Se pare că Ligia a căzut pe scări. O vai! Săraca! Este la spital și eu am rămas aici cu Lorian. Mi-a spus să nu mă îngrijorez pentru ea că se va face bine și mâine vine înapoi la hotel.

    Eu l-am întrebat de ce nu poate veni la noi dar Vladimir mi-a spus că are de rezolvat ceva important pentru securitatea mea. Eu am început să plâng. Îmi e extrem de dor de el. Îl vreau înapoi. Pot și să mor. Nu mă deranjează atâta timp cât el vine înapoi la mine.

   Securitatea mea?! Zici că cine știe ce criminali mă așteaptă după ușă, să ies eu imediat ce îl văd pe el că vine în București! E absurd! Zici că a înviat Ted Bundy și are un GPS pus pe Vladimir și dacă se află în preajma mea atunci o să mă găsească și o să vină să mă omoare! Securitatea mea?! Nici Hitler nu te crede, mincinosule!

–Vladimir! Te iubesc! Îmi e extrem, extrem, extrem de dor de tine! Spun eu plângând și gândindu-mă că el ar fi lângă mine. Gândul acesta mă face să rezist.

–Și eu te iubesc, iubire mică! Abia aștept să te strâng în brațe. Te iubesc mult, mult, mult, mult, mult! Nu mai plânge, te rog frumos! O să ne vedem curând! Promit! Îmi e extrem de dor de el și îl vreau lângă mine. Apropo, înger! Ligia mi-a spus despre despărțirea ta. O să fie bine. Oricum nu uita că dacă nu a fost să fie, înseamnă că nu e el cel potrivit pentru tine. Și așa nu te putea astâmpăra din prostiile pe care le făceai. Te știu eu! Zice el mijind ochii. După tonul lui îmi pot da seama de asta. De ce ai sărit de la etajul trei? Am văzut pe internet și am căutat să văd cine a postat.

    Deodată nu mai plâng. Aoleu! De ce mi-a fost frică nu am scăpat.

–Păi...ăăă...A fost ideea Ligiei. Nu e vina mea. Spun eu repede. Pariez că el își dă ochii peste cap acum și se gândește la cât de imatură sunt.

–Copil mic ce ești! Dacă mai faci năzbâtii din astea , nu știu ce îți fac! Spune el furios. Ai noroc că nu sunt acolo că vedeai tu. De Ligia încă nu m-am luat. Tace preț de câteva secunde apoi revine. Melișor, trebuie să rezolv ceva! Îmi pare rău dar nu mai pot sta de vorbă la telefon! Te iubesc enorm, copil nesuferit! Să ai grijă! Să-i spui lui Lorian că îi rup capul dacă nu are grijă de tine! Și te avertizez că o să îl iau la bătaie dacă pățești ceva! Să nu spui că nu ți-am zis!

    Îmi iau la revedere de la el apoi mă pun să dorm iar. Mă simt mohorâtă. Pe ușă intră nimeni altul decât Lorian încărcat cu niște pungi cu lucruri. Eu mă uit la el fără chef de viață. Ia o pungă și o răstoarnă deasupra mea. Sunt acoperită cu tatuaje de la gumele de mestecat. Sunt o mulțime. Eu mă ridic repede, plină de entuziasm și mă uit la ele.

–Neața! Știu că ești tristă dar nu merită să suferi după cineva care nu te iubește. M-am hotărât să te fac să te simți mai bine așa că am luat astea să ne tatuăm. Am și vești rele....El e deodată trist și mă întristez și eu.... Știi...

–Știu. Am aflat. Spun eu trist preferând să nu verbalizăm asta. De ce nu putem și noi să mergem la ea?

    El se apropie de mine și mă ia în brațe. Eu îmi las capul pe pieptul lui. Mă mângâie pe spate. Săraca Ligia!

–Ei oricum se întorc. Sunt la un spital apropiat. Au spus să rămân aici să am grijă de tine. Melișor! Nu ar fi indicat să mergi la spital după abia câteva luni după...... știi tu. Ascultă-mă pe mine că știu ce zic. Studiez în domeniul psihologiei. Din toamnă... la facultate... dar mă mai interesez și eu.