Adevăruri ascunse

Capitolul 15- Moartă?

—Perspectiva Melisei—

    Leonardo vine de sus iar eu am noroc că am găsit un cuțit. De unde a apărut ăsta?! Când se apropie mă ridic brusc la el și îl înjunghii în picior apoi îi dau eu una de îl izbesc de perete. El urlă de durere iar eu fug în sus așa cum pot. Eu nu mai pot. Cine ar fi crezut că sportul chiar mi-ar fi salvat viața? Avea dreptate Lorian. Prefer să recunosc asta de față cu el, în loc să mă aflu în ipostaza asta. După trei etaje urcate cu greu, și lăsând o dâră de sânge pe scări, Leonardo vine și mă imobilizează la podea.

–Cățea nenorocită! Te învăț eu cum să fii loială și să nu mai lovești bărbații!

     El îmi dă un pumn în față iar eu simt un gust metalic în gură. Sânge! Trebuie să mă lupt. Vladimir vrea să trăiesc! Ce ar face el în situația asta? Trebuie să lupt! Îl scuip în față, iar el îmi dă o palmă care îmi aduce iar gustul sângelui în gură. Trebuia să vadă că doi bani dau eu pe el la ce brută e! Psihopatul dracului care e! Cum scap de asta?!

–Știi ce plăcere îmi face să mă joc cu psihicul victimelor? De ce crezi că te-am lăsat să fugi atât? Ai obosit și nu mai poți să lupți deloc. Psihicul tău e praf, ți-e frică. Nesăbuită mai ești. Puteai să scapi fără palma aia dacă știai să te comporți.

    În timp ce zice toate astea, îmi face tăieturi pe mâine, pe picioare, pe abdomen. Din ele curge sânge și mă simt din ce în ce mai secătuită. Țip dar nimeni nu mă aude. Unde dracu e toată lumea la ora asta?! Pe bune?! Un criminal mă omoară aici și nimeni nu mă aude?! Mă doare foarte tare! Simt că înnebunesc! Încep să cred că plâng cu sânge, nu cu lacrimi, dar cred că e doar impresia mea.

–Degeaba țipi. Lumea la ora asta e plecată la ski iar cei care scot capul pe ușă o să regrete asta. Îmi place să văd sângele ieșind din tine și îmi face o deosebită plăcere să te rănesc. Ai ajuns miliardară din greșeală dar rezolv eu asta. Tu nu ai ce face cu banii pe lumea cealaltă.

   Eu plâng, gâfâi, sângerez, încep....încep să văd negru... încep să nu mai pot lupta. Vreau la Vladimir! Nu mai pot! Clipesc din ce în ce mai greu dar eu mă chinui să rezist. Vladimir! Vladimir! Vladimir! Nu pot pleca! Nu pot!

–Dacă te mai miști, trag! Se aude un sunet de împușcătură. Leonardo se dă jos de pe mine gemând de durere. O să-ți nimeresc pieptul dacă nu pleci de lângă ea. E vocea lui Lorian. Fugi! Poliția e sus! Dacă nu fugi te dau pe mâna lor.

–Mă lași să fug?! E surprins.

–Nu vreau să te omor cu ei de față, fugi! Spune el amenințător și turbând de furie.

    El fuge iar Lorian e lângă mine. Simt că a venit și îmi ia capul în brațe.

–Trădător nenorocit!! M-ai trimis direct la ei!! Leonardo țipă după câteva secunde după ce pleacă.

    Lorian mă ia în brațe și mă cară. Eu am ochii închiși și respir greu. Îmi este frig, mă simt slabă și nu mai am deloc putere să rămân trează. Eu deschid ochii cu greu și îl văd îngrijorat, extrem de îngrijorat.

–Melisa, te rog rezistă! Trebuie să reziști. Îmi ia mână în mâinile sale și o sărută uitându-se la mine.

    Are bandaje. Nu știu de unde. Îmi bandajează rănile de la picior după ce le dezinfectează. Ustură extrem de tare. Sunt în siguranță acum, dar lupta mea cu moartea simt că nu s-a terminat. Nu știu dacă o să rezist.

–Vorbește! Spune ce vrei tu! Trebuie să vorbești! De ce nu mi-ai spus de Vladimir? De ce ai plecat? De ce...de ce...ceva te rog!!!

    Se simte că e disperat. Mă doare piciorul drept de nu mai pot. Presimt că o să fie în ghips. M-am forțat să fug cu el până nu am mai putut iar acum chiar nu mai pot deloc să îl mișc.