Adevăruri ascunse

Capitolul 14- Greșeală fatală

—Perspectiva Melisei—

     Mă trezesc cu o durere imensă de cap. Mă simt foarte amețită și abia mai conștientizez ceva. Sunt în camera mea, în brațele lui Lorian. Sunt extrem de aproape de el. Sper că nu am spus sau am făcut vreo tâmpenie aseară?! Nu îmi mai amintesc nimic după a 3 a sticlă goală. Cât am băut oare?

     Îngerul blond cu ochi albaștri doarme liniștit. E drăguț când doarme. Când ridic un pic capul constat că buzele noastre sunt apropiate și la mică distanță. Wow! Ce fiori! Îmi aplec repede capul și încerc să mă ridic dar sunt blocată de mâna lui peste mine. Sper să nu îl trezesc. Oare ce dorință i-am îndeplinit? Cred că am pierdut pariul, din moment ce nu îmi mai amintesc așa bine ce am făcut noaptea trecută. O să îl întreb mai târziu.

     Într-un final mă eliberez și mă duc la bucătărie să mănânc ceva. Am nevoie și de multă, multă apă. Sper că nu m-am făcut de răs. După ce îmi fac cartofi prăjiți și un ou, văd telefonul lui Lorian pe masă așa că mă decid să îl iau. Îl deblochez. Îi știu parola "Lomearel". El mi-a spus-o. Tot nu înțeleg logica. Îl sun pe Mike de pe telefonul lui deoarece habar nu am unde mi-am pus telefonul. El răspunde. Mă mir că nu a sunat aseară. Sper să nu afle că eu și Lorian ne-am îmbătat aseară.

–Neața, Mike! Scuze că nu am sunat aseară dar...trebuie să găsesc eu o minciună, trebuie să fie credibil... Lorian m-a ajuta pentru... pentru a învăța pentru bac.....Pe bune! Altă scuză chiar nu am găsit. Bacul îl am peste un an..... Vreau să mă pregătesc din timp de ...De ce tot râzi??!!

    La celălalt capăt el încearcă să se abțină din râs dar evident că nu reușește.

–Mel! Am vorbit aseară la 00.30 cu voi. Aoleu! Asta e o problemă! Să fiu sincer mă bucur că nu mai ți minte, dar mă și amuză. Știam eu că sunteți morți de beți... Simt că înroșesc de rușine...Lorian devenea cel mai sincer de pe pământ și cel mai melodramatic iar tu vorbeai cu ficuși carnivori și vedeai extratereștri. El începe să râdă.

    Aoleu! Ce jenă îmi este! Se aude ușa dinspre camera mea. Lorian iese. Este posomorăt. Cred că e din cauza băuturii și din cauză că e dimineață. Mike tot râde la telefon.

–Nu e deloc amuzant. Nu mai știu ce am făcut deci asta e o scuză să nu comentezi. Zic eu tristă și mohorâtă.

    Lorian vine și se așază la masă luând-mi farfuria și o altă farfurie goală și 2 furculițe.

–Mel! Mă simt prea amețit să mai gătesc ceva. O să împărțim mâncarea.

    Eu aprob din cap. Este așa mohorât și zgribulit. Mă întristez foarte tare și îmi vine să fac orice ca să nu mai fie așa. E îngândurat și trist.

–Mike! Să ai grijă de Ligia! Trebuie să închid. Pa!

    Mă duc la Lorian, care a început să mănânce lent din farfurie, și îl mângâi pe cap, după care îl iau în brațe repede. El e surprins pentru o clipă dar nu pentru mult timp și mă mângâie pe spate.

–Lorian! Te rog nu mai fi așa supărat. Nu știu ce prostii am făcut dar îmi pare rău...

–Mel?! Nu...nu îți mai amintești? Pare să îi schimbe starea afirmația mea.

–Nu. Spun privind în pământ de rușine. A fost o scăpare. Nu mai știu. Sper că nu am făcut ceva rău?

–Mel! Nu ai făcut nimic rău, tu. Mie mi se pare că eu am făcut. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Se uită în farfurie.

–O să îți respect decizia. Apropo, ce dorință ai avut?

   Se uită la mine cu coada ochiului apoi își duce ochii în farfuria pe care o folosește ca punct de reverie.