Riposta oamenilor

Capitolul VII - Realitate împrumutată

        Soren simți câteva furnicături în dreptul tâmplelor atunci când casca îi fu scoasă de pe cap. Senzația persistă timp de câteva secunde, apoi dispăru brusc.

        Se ridică în șezut și își aminti de primul control și de teama care pusese stăpânire pe el în acele clipe. Aproape că se pierduse cu totul atunci când zumzetul aparatului îi răsunase în minte ca o mie de motoare electrice. Sentimentul de anxietate îl răvășise cum nu i se mai întâmplase niciodată. Avusese noroc cu doctorul Yavneko și cu asistenta acestuia, care reușiseră într-un final să-l liniștească. Altfel...

        Acum, amintirea acelei clipe îi oferi un sentiment de jenă. Se comportase ca un copil speriat și aproape că se făcuse de râs, chiar dacă doctorul Yavneko și domnișoara asistentă Lizza nu consideraseră asta și nu făcuseră haz de comportamentul său. Nici nu era nevoie. Era de ajuns că el o știa și că avea să-și amintească acest lucru pentru tot restul vieții sale.

        — Cum te simți?

        Nu avu nevoie decât de o secundă pentru a răspunde la întrebarea doctorului.

        — Foarte bine, domnule doctor.

        Un zgomot, care semăna ușor cu cel al hârtiei mototolite, îi ajunse la urechi. Își dădu seama că doctorul Yavneko nota observațiile în fișa pacientului — în fișa lui. Mâna acestuia aluneca prea repede pentru ca el să poată descifra cuvintele după sunetul scos de pix pe foaia de hârtie, dar reușea, uneori, să recunoască unele litere.

        Participase la numeroase experimente care urmăriseră să-i testeze limitele noilor simțuri îmbunătățite, dar ideea acestui experiment îi aparținuse chiar lui. Soren putea, într-o foarte mică măsură, să-și imagineze mintal literele — și foarte rar, cuvintele formate dintr-un număr mic de litere — pe care doctorul le trecea pe foaia de hârtie, examinând timpul pe care pixul îl pierdea între linii și bucle, fiecare literă diferențiindu-se printr-un anumit sunet, mai apăsat sau mai puțin apăsat, mai rapid sau mai lent. Într-un fel, semăna cu cititul pe buze despre care auzise atâtea.

        Doar că era ceva ce doar el putea să facă, sau alte persoane asemeni lui, dacă aveau imaginație și se puteau concentra îndelung asupra unui singur lucru. Din păcate, abilitatea aceasta o putea utiliza doar pe doctorul Yavneko și pe stilul de scris pe care acesta îl avea — un stil pe care Soren îl studiase îndelung pe parcursul experimentului. Doar pe doctor putea să-l „citească", și doar atunci când acesta era relaxat și scria într-un ritm constant.

        După câteva clipe în care atenția îi fu captată doar de sunetul pixului, percepu mișcare undeva în fața sa, puțin mai la stânga. Acolo se afla ușa cabinetului, iar aceasta se deschise silențios, ca o frunză mișcată de o pală de vânt. Apoi se închise la fel de silențios, iar cineva alunecă pe deasupra podelei precum o fantomă. Cum doctorul Yavneko nu se opri din scris nici măcar pentru o secundă, Soren își dădu seama că acesta nu băgase de seamă că cineva intrase în cabinet.

        Nu i se păru deloc surprinzător acest lucru. Domnișoara asistentă Lizza era singura persoană care se putea mișca astfel, cu grația unei feline, uneori chiar întrecând-o, iar după izul dulceag al parfumului pe care-l folosea, Soren o identificase imediat ce deschisese ușa.

        — Am adus ce mi-ați cerut, domnule doctor.

        Zgomotul hârtiei rănite se opri brusc.

        — Domnișoară Lizza, nu te-am auzit când ai intrat, se alarmă doctorul, iar Soren sesiză surprinderea și neliniștea din glasul acestuia. Bag de seamă că vrei să-mi scoți mai multe fire de păr alb decât nepoții, o dojeni el, iar asistenta chicoti scurt.