Riposta oamenilor

Capitolul XXIX - Deșertul la apus

        Miyuki se ascunse în spatele unui copac. Mai multe proiectile loviră crengile arborilor alăturați. Câteva loviră chiar trunchiul copacului după care se pitise ea, acesta pârâind încet. Copacul nu putea fi doborât doar din atât, dar Miyuki știa că avea să cedeze până la urmă. Totuși, pe moment era o pavăză bună.

        Deodată, atacul încetă, o liniștite amenințătoare așternându-se ca o ceață groasă, întinată ocazional de foșnetul frunzelor sau de câte un zumzet îndepărtat.

        Cu siguranță Enlil îi pregătea ceva. O prinsese o dată în capcana lui, dar a doua oară nu avea să-i fie la fel de ușor. Nu era în joc doar onoarea ei de Gardian, ci și propria viață. La fel ca atunci când luptase cu Geryon și Afrit. Doar că acum înțelegea mult mai bine care erau consecințele înfrângerii. Și știa că nu se mai putea bizui pe Agni s-o salveze în ultima clipă.

        Auzi zgomot de pași. Întoarse capul, dar îi văzu doar pe Hod, transformat într-o șopârlă de foc, și Orcus, care își folosea sabia pentru a ataca rapid și precis, ținându-l astfel pe băiat la distanță sigură.

        Să lupte separat nu fusese în planul lor, însă lucrurile evoluaseră de la sine astfel. Miyuki îl alesese ca oponent pe Enlil, dorind să-și spele onoarea, așa că Hod rămăsese pe cap cu Orcus. Totuși, își dădu seama Miyuki, chiar dacă ei nu ar fi luptat astfel, oamenii lui Malone probabil că ar fi forțat separarea. Observase că Orcus și Enlil nici măcar nu încercaseră să lucreze în echipă, ceea ce însemna că cei doi nu aveau abilitățile necesare pentru așa ceva. Iar acest lucru era spre avantajul lor, pentru că ea și Hod formau o echipă destul de bună. În ultimă instanță, se puteau folosi de asta. Dar pe moment acceptaseră fără urmă de protest aceste confruntări individuale.

        — Te-am găsit! auzi o voce ca un chițăit.

        Enlil apăru în fața ei exact ca un gândac care coboară pe un perete. Cum ajunsese în copac, și cum de reușise să se apropie de ea fără să facă vreun zgomot, Miyuki nu ar fi putut spune. Mulțumea însă cerului că nu se speria ușor — viziona adesea cu prietenii ei filme horror, iar dintre toți ea era singura care râdea în cele mai nepotrivite momente. Altfel, probabil că ar fi țipat de ar fi auzit-o și cei din lumea umană.

        Dar Miyuki își păstră calmul. Mai mult de atât, reuși să gestioneze corect situația și să acționeze la timp, ferindu-se printr-o rostogolire laterală de picioarele metalice care-i căutau figura. Auzi o pârâitură puternică în urma ei, imaginându-și pentru o clipă pagubele pe care le suferise trunchiul copacului, apoi în mintea ei apăru un plan de atac.

        Lupta de puțin timp cu Enlil, dar își cam dăduse seama ce fel de persoană se ascundea în spatele acelui avatar. Tânărul părea genul de om care se simțea bine doar în fața calculatorului sau în lumea virtuală, genul de persoană care îmbrățișa tehnologia în detrimentul relațiilor sociale reale și, de ce nu, chiar în detrimentul vieții. Întâlnise un astfel de individ în lumea umană și îi dăduse fiori. Parcă era o stafie într-o lume plină de viață, sau o pânză albă într-o galerie de picturi.

        În lumea virtuală, însă, găsise foarte multe persoane de genul acesta. La început îi fusese dificil să-i diferențieze față de ceilalți, dar cu timpul învățase să citească semnele. În cazul lui Enlil, dacă îl citise corect, putea să spună că acesta nu era altceva decât un mare laș care își ascundea frica în spatele unui comportament bizar. Era ca o oaie care îmbrăcase un costum de lup. Desigur, putea să se creadă lup și chiar să urle la lună ca să o demonstreze, dar nu avea să devină niciodată un lup adevărat. Avea să rămână pentru totdeauna o oaie în costum de lup.