Riposta oamenilor

Capitolul XXXVIII - Renașterea lui Quezzal

        Axel nu crezuse că ar putea simți vreodată atât de multă durere. De-a lungul timpului înfruntase tot ceea ce viața îi aruncase în cale, de multe ori atingându-și și chiar depășindu-și limitele în acest proces, însă acum nu era vorba de un obstacol peste care putea să treacă luptând; nu, era vorba de o încercare cum nu mai întâlnise.

        Glonțul lui Orcus îl atinsese, apoi dispăruse în neant. Energia acestuia, însă, se alăturase aurei lui Axel, iar băiatul pierduse controlul asupra corpului său și se prăbușise la podea. Ochii săi încă mai cercetau atenți, urechile sale încă mai înregistrau într-o anumită măsură strigătele celor adunați în jur, dar mintea sa era în altă parte, îndepărtându-se tot mai mult de suprafață, cufundându-se în beznă totală.

        Aluneca încet într-un ocean al disperării, lumina realității rămânând undeva departe. Imagini de tot felul și gânduri incredibil de vechi îi reveniră în minte. O viață, două, o sută; încet, încet și le aminti pe toate, aflând răspunsurile la întrebările care îl chinuiseră atât de mult timp. Își dorise acest lucru... dar nu așa!

        Își aminti tot ceea ce făcuse, toate ororile pe care le înfăptuise în numele unui stăpân crud și nemilos, iar disperarea îl trimise și mai adânc în întuneric. Emoțiile negative îi dădură și ele un ghiont, iar sentimentul de vină îi zdrobi orice șansă de a lupta împotriva condiției sale. Se afla în război cu propria ființă, și pierdea.

        Întinse mâna, cerșind ajutorul prietenilor săi, dar aceștia existau într-o lume diferită de a lui, o lume interzisă. Lumina se îndepărta tot mai mult, devenind un punct mic și aproape imposibil de deslușit. O umbră se strecură pe lângă el, oprindu-se doar atât cât să-i transmită câteva gânduri.

        — Era inevitabil, Vaihr. Știai că mai devreme sau mai târziu vom ajunge în acest punct. Poate de-aia ai și încercat să lupți de unul singur împotriva mea, s-o protejezi cu prețul vieții tale — presupun că instinctul ți-a permis să descoperi pericolul adevărat, chiar dacă nu aveai toate informațiile —, dar nimic nu o poate salva. Ultima oară când ne-am întâlnit, a reușit să mă învingă, însă acum n-o voi lăsa să-și recapete întreaga putere. Nu încerca să mă oprești, Vaihr. Este imposibil.

        Umbra îl îmbrânci, trimițându-l și mai adânc în întuneric, apoi porni spre punctul acela luminos. Axel încercă să se împotrivească, dar nu găsi în el destulă putere ca să facă acest lucru. Se trezi în încăperea proiectată cu ajutorul cipului, captiv înăuntrul ei așa cum fusese odată Quezzal. Făcliile se stinseră rând pe rând, bezna instalându-se complet.

        — Nu o face, Quezzal! strigă el. Te rog, nu o face...

        Vocea lui Quezzal bubui în jurul său de parcă monstrul era însuși întunericul.

        — Fii copil cuminte și așteaptă-ți rândul, Vaihr. Am de gând să savurez acest moment.

        Quezzal începu să râdă, iar după o vreme glasul său se stinse. Învins, Axel căzu în genunchi și începu să plângă și să urle ca un neputincios. Încercase să prevină acest lucru, dar în final dăduse greș. Quezzal renăscuse.

        Deodată, avatarul lui Axel se mișcă sub influența energiei întunecate, iar prietenii săi se dădură înapoi speriați. Sute de panglici negre se strânseră pe trupul băiatului, acoperindu-i fiecare părticică. Ochi săi străluciră ca două stele, iar avatarul i se ridică în aer, plutind la mică înălțime de podea. Eliberă un urlet înfiorător care cutremură întreaga lume virtuală, apoi își mișcă brațele, energia întunecată strângându-se în jurul lui, formând o sferă uriașă. Avatarul i se roti pe verticală și coborî cu picioarele pe podea. Deschizând palmele, eliberă energia adunată într-o explozie care-i trimise pe Gardieni în toate direcțiile.