Riposta oamenilor

Capitolul VI - Inimă de Campion

        Ușa glisă cu rapiditate, iar coridorul îi apăru în față ca un tunel sinistru, desprins parcă dintr-un film de groază. Ura spitalele! Detesta mirosul specific de medicamente și liniștea din saloanele pacienților care parcă prevestea doar moarte.

        Se încurajă singură și păși înăuntru. Găsi recepția și se îndreptă într-acolo.

        — Bună ziua. Îmi puteți spune în ce salon se află Simon Tasher?

        Recepționera, o tânără cu păr roșcat prins într-o coadă la spate, îi aruncă o privire fugară și întrebă:

        — Ce legătură aveți cu pacientul?

        — Sunt sora lui. Mă numesc Caitlin Tasher, spuse și-i întinse actul de identitate.

        Tânăra îi verifică actul de identitate și introduse câteva date în calculator cu ajutorul tastaturii. Apoi zise:

        — Îl găsești în salonul o sută doi. Urmează coridorul acesta până ajungi la scări, apoi urcă la etajul al treilea și ia-o la dreapta. Este salonul din capăt.

        — Mulțumesc.

        Caitlin își recuperă actul de identitate și urmă instrucțiunile recepționerei. Găsi numeroase uși deschise în drumul ei și, oricât de mult se strădui să nu arunce o privire, nu reuși. Dădu cu ochii de bolnavi, tineri și bătrâni deopotrivă, iar imaginile o făcură să se zbârlească precum o pisică în fața pericolului. Nimic nu o speria mai mult decât spitalul. Poate doar perspectiva că ar putea ajunge să depindă cu viața de unul. Gândul îi trimise fiori în tot corpul. Închise ochii și se scutură de imaginile nocive.

        Gândește-te la altceva, gândește-te la altceva, gândește-te la altceva, repetă ca o mantră.

        Urcă în grabă scările în spirală și făcu dreapta, așa cum o instruise recepționera. Trecu pe lângă un bătrân care-și împingea cu răbdare stativul, aruncându-i doar o privire fugară, și ajunse la salonul o sută doi. Ciocăni, iar când auzi un „Intră" hotărât, deschise ușa și păși dincolo de prag. Închise ușa în urma ei și aruncă o privire rapidă prin cameră, înregistrând totul.

        Camera nu era mare, dar simplitatea ei o făcea să pară mai încăpătoare decât era de fapt. Exista un dulap lângă peretele din dreapta, o măsuță în dreptul ferestrei, care era întredeschisă și avea vedere către un parc micuț, câteva aparate medicale și patul pe care se afla întins Simon. Și, desigur, se mai găsea și un scaun, pe care Caitlin îl trase de la măsuță și îl așeză lângă pat, astfel încât să fie cât mai aproape de fratele ei.

        — Singură? întrebă Simon.

        — Da, ridică ea din umeri. Te surprinde acest lucru?

        — Puțin, recunoscu fratele ei.

        — De ce?

        — Pentru că mă așteptam să te văd cu Liu.

        Caitlin simți că i se urcă sângele în obraji. Era adevărat că Liu o însoțise de câteva ori la celălalt spital unde fusese internat fratele ei, dar nu se așteptase ca el să aducă vorba de asta.

        — Ce-ți veni să întrebi de el? rosti apăsat. Nu e prietenul meu, sau ceva de genul, ca să mă țină de mână și să mă însoțească peste tot!

        — Serios? Înseamnă că am stat prea mult pe tușă dacă nici măcar semnele nu le mai recunosc.

        — Cât de enervant poți să fii câteodată, mârâi ea și se încordă toată, bosumflându-se.