Riposta oamenilor

Capitolul XIV - Suferinţă

        Adrian privea absent dosarele împrăștiate pe biroul său. Era seara de dinaintea marelui eveniment, iar el se simțea mai neliniștit ca oricând. De fapt, nu, acest lucru nu era chiar adevărat. O singură dată fusese mai neliniștit și mai pierdut ca acum, dar asta se întâmplase cu mult timp în urmă, pe vremea când se trezise pe străzile Bostonului doar cu lucrurile de pe el și fără amintiri. Aceea fusese cea mai neagră perioadă a vieții sale, dar și momentul care-l oțelise cel mai mult.

        Uneori, atunci când se afla în fața unei mese îmbelșugate, își aducea aminte îndurerat de clipele în care trăise chinurile foamei, în care simțise cum stomacul său se auto-digera, iar el își dorise să moară, să se sfârșească odată cu toată suferința. Ce n-ar fi dat în acele momente pentru o fărâmă din ce putea avea acum, ce n-ar fi făcut pentru un colț de pâine sau ceva de mâncare... Dar cine să bage în seamă un copil abandonat, un suflet adus în pragul disperării, când criza umpluse străzile orașelor cu nefericiți asemeni lui?

        Marea Recesiune îi zdrobise pe cei asupriți, iar pe cei bogați îi sărăcise într-atât cât să-i determine să-și drămuiască fiecare bănuț. Se ajunsese până acolo că nici restaurantele nu mai aruncau resturile la gunoi, oferindu-le angajaților drept compensație pentru salariile tot mai mici, lovind astfel în sursa permanentă de hrană a nevoiașilor. Dacă nu mai primeau bani din pomană, dacă nimeni nu se mai îndura de ei, dacă nicăieri nu se mai găsea ceva de mâncare, ce le mai rămânea de făcut? Să fure, să vâneze și să se vâneze.

        Canibalism. Oamenii nu vorbeau despre așa ceva, dar se mai întâmplase de-a lungul timpului. Societatea încerca să ascundă astfel de lucruri, dar cei care le trăiseră pe viu nu le puteau da uitării atât de ușor.

        Adrian asistase la un asemenea episod. Câțiva Bătrâni — așa îi numeau copiii străzii pe adulții fără adăpost — pe lângă care stătuse o vreme după ce descoperise cruda realitate a străzii, fripseseră într-o seară pe unul de-al lor, un alt Bătrân slab și beteag de un picior, care murise în dimineața respectivă. Dacă îi sosise timpul sau fusese „ajutat", Adrian nu aflase niciodată, dar nici nu se chinuise prea tare să descopere. Deși nu era un membru al grupului, un Prunc, așa cum erau numiți cei de vârsta lui, reușise să-l înduplece pe lider să-l primească și pe el la masa lor îmbelșugată, pe motiv că-l ajutase cu anumite combinații, ceea ce era adevărat.

        Își mai amintea și acum bucata de carne pârlită care-i fusese aruncată în față și privirile lacome ale celorlalți, ațintite asupra lui și, mai ales, a ei. Cât de mult îl tentase să se servească din carnea aceea! Și cât de tare îl trădase stomacul, care primise doar câteva resturi dintr-o baghetă în ultimele zile, pentru care se luptase cu o pisică jerpelită, care din păcate îi scăpase — ce masă îndestulată ar fi devenit. Dar nu, nu o făcuse. Ceva în el se revoltase. Nu putea să se hrănească cu carnea altui om. Mai bine murea de foame decât să ajungă astfel.

        Refuzase darul oferit de lider, iar acesta îi luase pe dată bucata de carne și o împărțise cu ceilalți. Ceva mai târziu, în acea seară, părăsise grupul și se aventurase către o altă zonă a orașului, una pe care nu o mai vizitase până atunci. Grupul acela nu mai avea ce să-i ofere, iar dacă ar fi rămas cu ei probabil că ar fi ajuns asemeni lor, chiar dacă reușise pe moment să țină piept imboldului. Foamea avea să câștige în final. Se gândise că ar fi mai bine să se afle cât mai departe de ispită. În plus, își spusese că poate, străbătând orașul, avea să găsească ajutor.

        Ajutor nu găsise, dar norocul îi aruncase în cale câteva resturi, dosite după un tomberon de pe o alee întunecată. Își potolise cât de cât foamea cu ele, păstrând câte ceva și pentru mai târziu, iar atunci când dăduse să plece, îi văzuse. Șase Prunci, unul mai schilod decât altul, dar cu toții mai înalți și mai înfricoșători decât el. Câțiva aveau bâte, iar unul dintre ei mânuia un cuțit.