Riposta oamenilor

Capitolul XL - Până când ne vom întâlni din nou

        Marc își trase un scaun aproape de pat și se așeză. Privi chipul palid al Aliciei și revăzu în minte clipa în care Quezzal o omorâse. Atât de crud, atât de nemilos... Și totuși, atât de normal pentru unul ca el. Quezzal era genul de ființă care nu-i ierta niciodată pe cei care îndrăzneau să îi conteste autoritatea sau deciziile. Gândea tot timpul în absoluturi: ori erai de partea lui, ori împotriva lui. Marc știa asta, o știuse încă de când luase decizia să-l trădeze, cu mult timp în urmă. Chiar și așa, dragostea pentru sufletul său pereche învinsese rațiunea și îl îndemnase să apuce calea sacrificiului. Drumul pe care-l urma acum era plin de suferință și durere, dar și de speranță. Într-o bună zi, avea să învingă soarta. Într-o bună zi...

        Întinse palma și o prinse pe a fetei. Îi masă încheietura mâinii cu degetul mare, așa cum făcuse într-o altă viață când încarnarea de atunci a Aliciei fusese rănită, iar el se îngrijise de rănile ei. Știa că acest gest era pe placul ei, dar în momentul de față nu avea niciun efect. Alicia era conectată la aparate, aflându-se într-un fel de comă adâncă. Sufletul ei, sau ceea ce mai rămăsese din el, nu se mai afla în legătură cu trupul uman și se găsea acum în interiorul lui Angel, ca o extensie a acesteia — un program semi-independent. Inteligența artificială o salvase, convertind energia spiritului într-un format de date cunoscut, dar procesul de conversie fusese impropriu și incomplet. Cu fiecare zi care trecea, fata își pierdea tot mai mult umanitatea și structura codului. Până la urmă, avea să dispară, lăsând în urma ei doar niște date nefolositoare.

        Oftând, Marc închise ochii și alungă din minte acest gând. Acceptase deja că Alicia era moartă, dar tot îi era greu să se gândească la asta. De fapt, era prima oară când îi vizita patul de spital de la acel incident, prima oară când înfrunta consecințele acțiunilor sale. Părinții fetei ar fi dat orice ca să se afle în locul său, să poată să-și vadă fiica pentru ultima oară, dar nu le fusese permis să intre în țară.

        Templeton, aflându-se acum la putere, încerca să-și consolideze poziția, așa că se folosea de toate metodele posibile pentru a face asta, mai ales de mass-media. Cât timp avea trupul fetei, oamenii săi puteau să producă reportaje după reportaje, să modifice adevărul în fel și chip, astfel încât el să apară drept un conducător îndurerat cu un respect deosebit față de cei care se sacrificaseră pentru binele țării. Din acest motiv, se îngrijise ca părinții Aliciei să nu poată ajunge pe teritoriul țării prea curând. Un nemernic! Dar avea să rămână cu buza umflată. Tatăl lui Marc avusese grijă de asta.

        — Suntem singuri?

        Marc ridică privirea și cercetă chipul Aliciei. Vocea ei venea din casca pe care el o avea după ureche, dar pentru o clipă își imaginase cu totul altceva. Din păcate, totul se întâmplase doar în mintea lui.

        — Suntem singuri, murmură un răspuns. Ceilalți se pregătesc pentru călătorie, iar pe Quezzal l-am închis în spatele unei bariere, unde probabil că turbează acum. Nu cred că ne va deranja nimeni.

        — E bine, îi răspunse ea. Am ceva important să-ți spun și nu vreau să fim întrerupți.

        Marc oftă încetișor. După câteva secunde de pauză zise:

        — Ai ajuns la o decizie, nu-i așa?

        — Ah, deci știi deja!

        Nu avu curajul să-i răspundă. Într-adevăr, știa care era decizia pe care ea o luase în legătură cu trupul ei, pentru că vorbiseră despre asta cu vreo două zile în urmă. Dar probabil că acea parte a memoriei ei dispăruse. Asta demonstra că procesul de deteriorare era cât se poate de imprevizibil.