Riposta oamenilor

Capitolul XXVI - Regina de Gheață

        Ce să facă? Să se dea bătută? Să renunțe? Sau să lupte? Mai avea oare rost?

        Era atât de ușor să întoarcă spatele, să dea bir cu fugiții... Toate astea ar fi rămas doar o amintire neplăcută. Ar fi putut atunci să se bucure din nou de plăcerea studiului, de emoția anilor adolescenței și de multe alte lucruri la care renunțase ușor, ușor. Să revină la viața ei normală.

        Nu-și dorea războiul ăsta. De fapt, nu-și dorea niciun fel de război. Viața era oricum prea scurtă ca să fie risipită în conflicte fără sens care, la o adică, se puteau rezolva și altfel. Se puteau rezolva și altfel, nu-i așa?

        Războiul aducea doar durere și suferință, pierderi și distrugeri; nu existau învingători sau pierzători, doar învinși. De ce nu înțelegeau oamenii asta? De ce se încăpățânau să provoace conflicte, să-și distrugă viețile atât de ușor?

        Era un cerc vicios care trebuia cumva spart. Societatea era defectă — întregul sistem era, începând cu formele de guvernământ și terminând cu instituțiile religioase. Toate aveau interese proprii și toate erau în stare de orice pentru a și le atinge. Interesele provocau neplăceri, neplăcerile duceau la situații tensionate, iar situațiile tensionate se transformau adesea în conflicte. Astfel, cercul era închis, iar oamenii urmau același tipar care era de acum numit istorie.

        Dar ea? Unde se afla ea în schema aceasta a lucrurilor? Ar fi vrut să spună că în interiorul cercului, printre cei care sufereau consecințele acțiunilor celor care puneau în mișcare acest mecanism al istoriei, dar... nu era adevărat. Îi plăcea sau nu, ea se găsea undeva pe linia cercului, chiar în vâltoarea evenimentelor.

        Ura războiul, detesta snobismul oamenilor și ușurința cu care aceștia înfăptuiau lucruri demne de dispreț, explicându-și acțiunile prin prisma unor motive egoiste. Dar, în același timp, era și ea vinovată de același păcat, pentru că luase parte la conflictele altora doar pentru că motivațiile și obiectivele lor coincideau într-o anumită măsură cu ale ei. Dacă era să se ia după acest aspect, nu era cu nimic diferită față de ceilalți.

        Și totuși, era! Chiar dacă făcuse jocul altora, întotdeauna își urmase inima și nu trecuse niciodată de limitele auto-impuse. Dacă ar fi făcut asta, ar fi ajuns ca ei. Văzuse felul în care conflictul îi schimbase prietenii. Aceștia deveniseră irascibili, posomorâți și mai tot timpul încruntați. Iar Marc... El se schimbase cel mai mult. Știa că undeva în adâncul sufletului său, băiatul era același de care se îndrăgostise. Dar la suprafață devenise un străin. Un străin pe lângă care ar fi trecut pe stradă fără să-i dea importanță.

        Asta făcea războiul, pângărea sufletele oamenilor și-i transforma în diavoli. Unii luptau împotriva schimbării, reușind chiar să învingă, dar cei mai mulți se lăsau purtați după cum bătea vântul, argumentându-și acțiunile prin prisma nevoilor celor mulți și nevinovați — de parcă aceștia se făceau vinovați de respectivele conflicte, iar lor, cei care aveau puterea, le revenea datoria să le fie scut și pavăză, chiar dacă nimeni nu le ceruse acest lucru. De cele mai multe ori, cei din interiorul cercului nu înțelegeau nimic și sufereau de pe urma acestor acțiuni egoiste.

        Era o poveste cu un singur început și un singur sfârșit. Conflictul apăruse odată cu omul și avea să dispară, cel mai probabil, odată cu acesta.

        Asta însemna că nu exista o cale de ieșire din această situație? Conflictul să fie oare atât de adânc înrădăcinat în sufletul oamenilor încât aceștia să nu poată percepe o lume fără război, fără suferință, fără martiri și sacrificii inutile închinate unui imperiu uman la fel de bolnav ca o celulă canceroasă?