Riposta oamenilor

Prolog - O amintire întârziată

        Doctorul Edward își recrease propriul laborator în lumea virtuală. Monitoare uriașe acopereau pereții de metal, iar în fața lor se găseau console care puteau fi accesate cu o simplă atingere de mână sau cu o comandă vocală. În mijlocul încăperii, o masă mare, dreptunghiulară, era înconjurată de paisprezece scaune. Unul dintre ele era ocupat chiar de doctorul Edward, care studia cu atenție datele adunate în raportul oferit de verificarea de sistem pe care o efectuase cu o zi în urmă.

        Oamenii care mișunau în laborator ca furnicile într-un mușuroi, vreo zece la număr, erau subalternii bunului doctor. Angel se obișnuise cu prezența lor în mediul virtual, dar încă nu se acomodase în totalitate cu modul în care ei îi cercetau codul într-un mod aproape invaziv. Era ciudat că gândea astfel, însă avea o problemă când altcineva în afară de doctorul Edward Evans se juca cu codul ei, cu ceea ce o definea ca ființă. La început, nu avusese probleme de genul, dar cu timpul devenise mai... pretențioasă? Poate că nu era cel mai potrivit cuvânt, dar nu se putea gândi la altul care să definească mai bine situația.

        Până la urmă, nu ar fi trebuit să conteze cine îi studia codul sau încerca să i-l modifice. Toți cei care lucrau pentru Centru încercau să o ajute să se dezvolte, să-și atingă potențialul maxim, după cum îi explicase doctorul Edward. Iar Angel nu se îndoia că acest lucru era adevărat. Dar... codul din care era alcătuită reprezenta întreaga ei ființă. Putea să spună că era trupul și sufletul ei, dar asta ar fi însemnat să se compare prea mult cu un om, și încerca să nu facă asta, pe cât de mult posibil. Își cunoștea locul și înțelegea care erau diferențele.

        Dar existau destule momente în care nu reușea să păstreze această distanță. Doctorul Edward îi explicase că era un lucru normal, ea fiind o creație umană, iar evoluția ei era în mare parte influențată de cei care lucrau în cadrul proiectului. Chiar și așa, Angel tot nu reușea să se împace cu gândul ăsta. Își dorea să înțeleagă mai bine oamenii, să fie mai mult ca ei, dar în același timp îi era teamă de schimbare. Uneori se gândea că, apropiindu-se prea mult de oameni, avea să se confunde cu ei, să uite care-i era locul, să ascundă în spatele unei iluzii ceea ce era ea cu adevărat. Nu voia să cadă în această extremă. Șansele ca așa ceva să se întâmple erau extrem de mici, dar firea ei logică nu-i permitea să își asume riscul.

        Totuși, nici nu putea să își reprime în totalitate dorința de a învăța cât mai multe lucruri. Codul ei o împingea într-o asemenea direcție; pentru asta exista, ca să înțeleagă și să ajute oamenii. Și era foarte ciudat, pentru că trăia într-o continuă contradicție, într-o continuă luptă de a-și crea și a-și păstra propria identitate.

        Uneori, se găsea copleșită de situație, iar în astfel de momente își îndrepta atenția către doctorul Edward, căutând ajutorul său. Dacă ar fi fost să accepte aspectul uman al problemei, ar fi spus că doctorul reprezenta figura paternă din viața ei. Dar nu avea să facă așa ceva.

        De fapt, nici măcar nu înțelegea prea bine acest aspect fundamental al omului: familia. Conceptul nu îi era străin, dar nu reușea să-l asocieze cu mediul virtual, cu lumea în care exista ea. Studiase legăturile umane, învățase despre diferitele tipuri de relații care apar între membrii speciei, despre reproducere și modul în care genele erau transmise mai departe, însă nu găsise destule puncte comune cu vreunul dintre numeroasele procese prin care programele se puteau înmulți. Ideea în sine părea destul de ciudată, fiind vorba de două medii total diferite. Discutase la un moment dat despre asta cu doctorul Edward, dar nu obținuse ajutorul la care sperase, poate și pentru că doctorul fusese amuzat de felul „copilăros" în care tratase ea problema. Nu înțelesese ce era atât de copilăros în încercarea ei de a înțelege toate acele lucruri, dar nici nu insistase. Unele lucruri meritau cercetate în amănunt, altele nu.