Riposta oamenilor

Capitolul III - Surori

        Alicia aruncă geanta pe noptieră și se trânti în pat, privind cu tristețe tavanul înstelat. Calea Lactee, reprezentată printr-un joc de lumini de un dispozitiv micuț amplasat la capul patului, îi oferea o stare de calm care îi permitea, în asemenea momente de frustrare accentuată, să se autoanalizeze și să-și facă ordine în gânduri.

        Scăpă un oftat și închise ochii. Să-și facă ordine în gânduri era ultimul lucru pe care și-l dorea. Evitase prea mult timp problema, iar cu fiecare clipă devenea mai copleșitoare.

        Problema... Așa ajunsese să-l vadă pe Marc? Ca pe o problemă?

        Își aminti de momentul în care doctorul Edward îi arătase prima fotografie cu nepotul său, un copilandru cu părul negru care juca rolul unui prinț într-o piesă de teatru în clasele primare. Mai scund decât restul, mai slab decât era normal pentru vârsta lui, cu o capă care-i atârna în spate precum voalul unei mirese și o coroană simplă, argintie, încropită probabil pe loc, pentru că aceasta îi cădea într-o parte peste ureche, fiind prea largă pentru căpșorul lui.

        O fotografie care ar fi adus lacrimi de fericire în ochii oricărui bunic.

        Ceea ce o făcuse pe Alicia să zâmbească fusese rânjetul pe care-l avea Marc pe chip, cu sabia de lemn în mână și dușmanul său de moarte la picioare. Un prinț care-și recuperase prințesa și salvase regatul de tirania lordului întunecat. Un prinț care se fălea mai mult cu isprava lui decât cu prințesa de lângă el, care îl depășea aproape cu un cap în înălțime și prezenta deja semne că avea să se transforme într-o domnișoară mândră și frumoasă.

        Tipic lui! Nici acum nu oferea mai multă atenție prințesei.

        Alicia nu se credea o prințesă, dar la un moment ocupase un loc important în sufletul băiatului. În incidentul cu Bael, atunci când inteligența artificială rebelă preluase controlul asupra jocului și a utilizatorilor logați la momentul rebeliunii, Marc luptase ca să-i salveze pe cei captivi și, în special, ca s-o salveze pe ea. Devenise prințul din fotografie. Din păcate, isprava respectivă îi oferise Aliciei rolul de prințesă abandonată.

        Din câte putea să-și dea seama, și-o făcuse cu mâna ei. În anii în care fusese alături de doctorul Edward, dezvoltase un interes pentru nepotul acestuia. Ea și cu Marc aveau aceeași boală și amândoi fuseseră salvați de același om. Dar ceea ce-i trezise cu adevărat interesul fusese senzația pe care o simțea în interiorul ei de fiecare dată când privea o fotografie cu el, o senzație ciudată, stranie, pe care nu și-o putea explica și care o făcuse, în final, să-l studieze cu deosebită atenție.

        Imaginea lui — sau prezența lui — îi crea de fiecare dată un gol în stomac și un sentiment puternic de déjà vu. Se vedea legată de el într-un fel pe care nu-l înțelegea și pe care n-avea curajul să-l recunoască nici față de ea.

        Când se transformase interesul în afecțiune, nu era nici ea prea sigură. Poate în momentul în care doctorul Edward își găsise sfârșitul, iar ea devenise avatarul uman al lui Angel, sentimentele confuze ale acesteia amestecându-se cu ale ei. O soluție extremă și periculoasă, dar cu ajutorul căreia reușise s-o salveze pe Angel de jumătatea ei întunecată, Bael. O soluție care o condamnase la acțiune și care o adusese față în față cu cel mai bun prieten al ei.

        Eiji... În unele zile, când își aducea aminte ce se întâmplase, Alicia își dorea să nu fi acceptat ajutorul doctorului Edward. Poate că dacă ea ar fi murit, tânărul ar fi părăsit Japonia și nu ar mai fi devenit avatarul uman al lui Bael.