Riposta oamenilor

Capitolul XXXVII - Transmigrație

        Adrian Malone se deconectase de la lumea virtuală de câteva minute, dar încă se simțea amețit. Lupta cu Sayuri îl epuizase. Abia se ținea pe picioare, pășind ca un somnambul prin încăpere. Pieptul său prezenta mai multe pete violet, iar mai devreme scuipase sânge. Cumva, loviturile fetei trecuseră dincolo de granița dintre cele două lumi, provocând pagube corpului său real — un lucru pe care nu-l crezuse posibil. Impactul pe care îl avusese Sayuri asupra lumii virtuale fusese atât de mare, că brățara de la mână i se defectase. Cel puțin datele înregistrate până la momentul respectiv fuseseră salvate și trimise deja către centrul de cercetare din China.

        — Blestemată să fii!

        Lovi cu piciorul unul dintre scaunele aflate în apropiere, dărâmându-l. Mișcarea aceasta îi distruse echilibrul și alunecă într-o parte. În ultima clipă, se agăță de birou, evitând astfel să se întindă pe jos cât era de lung. Sayuri îi stricase tot cheful. Totuși, poate că trebuia să fie mulțumit că rămăsese în viață după o asemenea confruntare.

        Își impuse calmul și porni către ușă, care se deschise atunci când ajunse în dreptul ei, dezvăluind un coridor strâmt, bine luminat. Măsurând distanța până la lifturi, oftă și se sprijini cu mâna de unul din pereți. Nu avea să fie un drum ușor. O blestemă din nou pe Sayuri și, scrâșnind din dinți, păși în față.

        Pe la jumătatea drumului, alarma începu să urle în complex. Adrian verifică ora și își dădu seama că invazia rușilor începuse, iar America probabil că se afla în haos. Dar baza Hurricane era departe de câmpul de luptă. De ce urlau alarmele?

        — Ce se întâmplă? întrebă în cască. Răspundeți! De ce s-a declanșat alarma?

        Nu primi niciun răspuns. Încercă din nou, dar se lovi de aceeași liniște mormântală. Exista o singură explicație pentru asta: erau atacați, iar inamicul le bruia semnalul. Cum rușii aveau ordin să stea departe de baza Hurricane, nu puteau să fie decât americanii. Dar cum de ajunseseră cei de la Pentagon atât de repede la un acord? De obicei le lua o eternitate ca să decidă ceva. Să fi fost mâna lui Walters? Dacă senatorul le dăduse informații legate de activitățile bazei Hurricane, atunci această ofensivă avea sens. Dar oare făcuse Walters așa ceva? Ar fi însemnat sfârșitul carierei sale politice, și nu numai. Desigur, după cele întâmplate, era posibil ca pe Walters să nu-l mai intereseze acest lucru.

        Faptul că baza se afla sub asediu nu era tocmai o problemă, mercenarii pe care îi angajase fiind mai mult decât capabili să rețină trupele inamice pentru o vreme, dar asta însemna că trebuia să părăsească teritoriul Statelor Unite cât mai repede cu putință. Comunicațiile fiind bruiate, trebuia să ajungă mai întâi la centrul de comandă și să lanseze un mini submarin care să le semnaleze aliaților săi că lucrurile se complicaseră. Poate că cei care atacau baza se credeau deștepți folosind un sistem de bruiaj, dar nu erau. Astfel de tactici nu puteau decât să-l încetinească.

        Urcând în lift, Adrian apăsă butonul desemnat centrului de comandă. Ușile se închiseră cu un fâsâit silențios, apoi ascensorul începu să urce. După vreo două secunde, liftul se opri, iar luminile pâlpâiră. Apoi ascensorul începu din nou să urce, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Atunci când ajunse la destinație, ușile se deschiseră, dar nu la fel de repede ca prima oară, ci încet, abia târându-se.

        Centrul de comandă se afla în semi-întuneric, iar mare parte din monitoare erau stinse. Bâjbâind în lumina bolnăvicioasă a iluminatoarelor de urgență, Adrian coborî din lift. Centrul de comandă arăta ca un câmp de luptă, scaunele fiind dărâmate, mesele răsturnate, câteva monitoare prezentând urme de gloanțe, iar trupurile oamenilor de știință împânzind locul ca buruienile.