Riposta oamenilor

Capitolul XXX - Diavolul orb

        Lama aproape că îi seceră brațul. Durerea îi sfâșie sufletul, însă Hod nici nu îi dădu atenție. Nu se putea gândi la propria persoană, nu cât timp Miyuki era răstignită astfel.

        Oprise lama lui Enlil, dar nu în totalitatea. Miyuki avea o rană destul de urâtă în zona gâtului și nu părea să mai fie conștientă. Leșinase sau... Nu îndrăznea să se gândească mai departe. Alternativa era mult prea groaznică.

        — Tu? Cum ai ajuns aici?

        Robotul își dăduse capul pe spate pentru a putea privi în sus. Vocea ușor panicată îi trăda surprinderea, însă chipul inexpresiv de metal nu lăsa să se vadă nimic mai mult.

        Hod mârâi amenințător, apoi împinse lama la o parte. Aceasta pătrunse mai adânc în brațul său, însă el rezistă cu succes durerii. Când fu sigur că monstrul de metal nu mai putea să-i facă vreun rău fetei, îl prinse de cap, îl ridică precum o insectă scârboasă și-l aruncă departe.

        Nu avu timp pentru altceva; în clipa următoare simți o împunsătură în zona șoldului. Întoarse capul și îl zări pe Orcus la dreapta lui. Bărbatul profitase de cele întâmplate și atacase. Hod scoase un alt mârâit, apoi lovi furios cu ghearele. Orcus se retrase rapid, parcă intuind intențiile sale. Îl provocă apoi de la distanță, ca într-o luptă de cocoși.

        Bărbatul își bătea joc de el! Hod văzu roșu în fața ochilor, dar reuși, cumva, să-și stăpânească furia. Nu era cazul să acționeze pripit. Avea să-și încheie socoteala cu Orcus mai târziu. Pe moment era mai important să afle în ce stare se găsea Miyuki.

        Își ascuți simțurile, pentru a nu fi luat din nou prin surprindere. Apoi își folosi ghearele ca să distrugă barele de metal care o țineau prizonieră pe Miyuki. Observă că brațele fetei se regenerau, însă foarte încet.

        Răsuflă oarecum ușurat. Dacă se regenerau, atunci Miyuki era în viață. Îl îngrijora faptul că aura ei era foarte slăbită și fluctua continuu. dar cel puțin se afla în viață! Nici nu putea să ceară mai mult.

        Prinse trupul fetei cu palma sa uriașă. Preț de câteva secunde, o privi îndurerat. Își aduse aminte de duelul lor, cel în care o înfruntase pentru a se alătura ghildei Dragonii Zburători. La fel ca atunci, Miyuki părea o păpușă în brațele sale demonice.

        O așeză pe iarbă, lângă copac. Furia îi întunecă mintea, iar el nu făcu nimic ca s-o oprească. Niciodată nu-și dorise să pricinuiască rău unei ființe vii, însă acum voia din tot sufletul să răzbune suferința fetei. Își promise că Orcus și Enlil aveau să plătească pentru toate astea.

        — Ești slab, zise Orcus. Ai sărit în ajutorul fetei știind că te vei pune în calea pericolului. Decizia ta v-ar fi putut costa pe amândoi viața. Nu că ar conta prea mult, pentru că oricum veți muri, dar e mai bine să înțelegi de ce.

        — Taci! șuieră Hod, glasul său demonic transformându-se-n furtună. M-am săturat de prostiile tale.

        — Nu sunt prostii, copile. Ești prea tânăr și încăpățânat ca să accepți adevărul.

        Enlil ateriză la dreapta partenerului său. Spuse, plin de mânie:

        — Nu ești bun de nimic, Orcus. Treaba ta era să-l ții departe de mine. Putea să mă rănească sau chiar mai rău...

        — Ce păcat că atenția lui era concentrată pe salvarea fetei, nu pe eliminarea ta, zise Orcus cu răceală.

        — Trădătorule! îl amenință Enlil cu lama. Îndrăznești să întorci spatele unui servitor al Zeiței?