Riposta oamenilor

Capitolul XX - Destine încrucişate

        Chiar dacă Laoteng făcuse deja declarația de război, cele două tabere rămăseseră în expectativă, luptătorii aruncându-și priviri încruntate unul altuia, dar nimic mai mult. Cei din tabăra lui Jezebel păreau surprinși de apariția neașteptată a inamicului într-o zonă care, pentru ei, trebuia să fie una sigură, pe când cei din tabăra lui Laoteng așteptau încordați ordinele conducătorului lor.

        — Marc, ai văzut? întrebă Erika înfiorată.

        — Da. Angel ne-a avertizat, dar nu mă așteptam ca asemănarea dintre voi două să fie chiar atât de mare.

        Existau câteva mici diferențe, iar pentru cineva care o cunoștea pe Alicia bine, așa cum era cazul lui Marc, astfel de lucruri săreau imediat în ochi, dar inteligența artificială din fața lui părea sosia fetei. Jezebel era puțin mai înaltă decât Alicia, iar chipul ei avea o mină ceva mai serioasă, de profesor, ceva necaracteristic Aliciei, dar toate astea puteau fi trecute atât de ușor cu vederea, că nu era deloc amuzant. Axel se întrebă dacă nu cumva exista un mesaj ascuns în toate astea. O clipă mai târziu își dădu seama că acest gând nici măcar nu-i aparținea, ceea ce îi provocă și mai multă confuzie.

        Închise ochii și încercă să-și alunge ideile nebunești. I se mai întâmplase și cu alte ocazii să se trezească cu astfel de gânduri ciudate, apărute parcă din neant. Se întrebase la început dacă nu cumva aparțineau lui Quezzal, dacă nu cumva monstrul încerca să se strecoare în mintea lui, pentru a-i zdruncina încrederea sau sănătatea mintală, dar descoperise pe parcurs că el nu avea legătură cu toate astea.

        Gândurile proveneau din altă parte... aveau o sursă îndepărtată. Din păcate, oricât de mult încercase să descopere această sursă, nu reușise. Abandonase subiectul după câteva tentative nereușite. Învățase că lucrurile aveau obiceiul să se dezvăluie la timpul lor, așa că era mai bine să aștepte cuminte informațiile și să le pună cap la cap.

        Atunci când deschise ochii, privirea lui stărui asupra unui avatar cunoscut.

        — Chloe... rosti numele ca un suspin.

        — Ea este, aprobă Erika. Cum de se află cu ei? Parcă spuneai că nu-și dorește să aibă nimic de-a face cu războiul?

        Axel nu putea să-i răspundă. Știa că lucrurile se schimbaseră atunci când o atacase pe fată — atunci când Quezzal o atacase —, dar nu se așteptase ca ea să treacă de partea unchiului ei. Oare Chloe își dorea acum ca el să moară, să dispară odată cu Quezzal, entitatea de care îi spusese că se temea atât de mult? Atât de mare să-i fie ura în acest moment, încât să fie în stare să ofere chiar ea lovitura decisivă?

        — Chloe! strigă Axel, iar fata tresări atunci când își auzi numele. Ce se întâmplă? Ce cauți aici? Nu mai înțeleg nimic...

        Privirile li se întâlniră pentru un moment. Chipul ei exprima o durere adâncă și o teamă prea puțin disimulată. Însă nu ură. Nu, Axel nu găsi niciun pic de ură în privirea ei. Chloe nu făcea asta pentru că îl voia mort. Trebuia să fie altceva. Dar ce? Ce putea s-o îndemne la un asemenea curs de acțiune?

        Ishtar întoarse capul, ascunzându-și chipul. Simțea privirea lui Axel precum o flacără mistuitoare care încerca să-i pătrundă în suflet. Nu avea să-i permită așa ceva. Decizia de a se alătura inamicului îi aparținea; nu avea nevoie de mila lui și nici nu trebuia să-și explice acțiunile față de el.

        Fiecare om își duce propria cruce, își zise ea

        Jezebel o urmări pe fată cu atenție, deslușind lupta care să dădea în interiorul ei. În mod normal, ar fi fost mai înțelegătoare și ar fi lăsat-o să ajungă singură la o decizie, însă acesta nu era momentul potrivit pentru așa ceva. Situația era deja prea complicată.