The supernatural girl

Capitolul 30

Rebecca POV

Ma trezesc cu o durere foarte mare de cap. Ma ridic in sezut si ma apuc cu ambele maini de cap. Simt cum mi se intoarce stomacul pe dos si alerg pana la baie. Asa mi s-a intamplat toata seara.

M-am schimbat intr-o pereche de panraloni simpli si un tricou la fel.

Nu-mi mai aduc aminte aproape nimic de noaptea trecuta. Imi aduc aminte de bratara de la Alex. Imi duc palma catre incheietura si descopar ca nu mai e acolo.

Brad se apropie de mine si se aseaza pe scaun. Incearca sa ma prinda de mana si eu am retras-o repede.

Probabil atunci mi-a scos bratara. Imi las capul pe perna si imi duc mainile peste stomac.

De la parter se aud zgomote si tresar. Ma ridic pe coate si ma aplec dupa ceas. Este 8. Merg spre usa si ajung in capatul scarilor.

Mi-am dus mainile spre gura pentru ca am simtit cum imi ajunge barbia in pamant. Am alergat intr-o secunda pana la capatul celalalt al scarilor. Cateva lacrimi mi-au parasit ochii cand mi-am vazut parintii.

Am sarit in bratele lor strangandu-i cat puteam de tare. Simteam ca totul e perfect. Mi-a fost asa dor de ei. Credeam ca nu o sa-i mai vad vreodata. Dar datorita lui Alex ei sunt din nou acasa. Nu stiu cum sa-i multumesc.

-Sunteti aici, spun fara sa-mi mai pot stapani emotiile, lasand lacrimile, de fericire de aceasta data, sa-mi invadeze obrajii.

Mama m-a sarutat pe frunte apoi tata. Le-am dat cate un pupic pe obraz apoi ne-am asezat pe canapea.

-Inca nu-mi vine sa cred, spun stergandu-mi lacrimile cu dosul palmei.
-Ne-a fost foarte dor de tine, mama zice in timp ce ma trage spre ea.
-Acum ca suntem aici, te vom invata multe lucruri, adauga tata.
-Abia astept, chicotind. Dar vreau si raspunsuri. De ce nu mi-ati spus pana acum?
-O sa-ti spun dar nu acum, spune tata privind catre mama.

Am dat din cap in semn aprobator. Am mers catre bucatarie unde ne-am asezat toti la masa.

-Cum vreti sa-i multumim lui Alex? spun rupand tacerea. Ma gandeam sa-l invitam la cina sau sa-i cumparam ceva...
-Alex? ma intrerup cei doi in cor.
-Da, privindu-i confuza. Cel care va salvat, continui pe acelasi ton.
-Noi nu avem incredere in el. A lucrat pentru Brad. Cine stie ce e in mintea lui, zice tatal meu.

Acum nu mai este totul perfect.

-Poftim, ma revolt ridicandu-ma de pe scaun.

In acelasi timp capacul sticlei de suc care trebuia servita la masa a sarit, atingand tavanul. Sucul a sarit peste tot insa nu bagam in seama acest aspect concentrandu-ma pe spusele parintilor mei.

-Calmeaza-te scumpo, tata incearca sa ma linisteasca dupa iesirea mea necontrolata si... fara voia mea pot spune.

Mama mi-a trimis o privire urata si totusi confuza. A inceput sa frece cu o carpa toate urmele de suc care faceau mobila lipicioasa.

-Sa ma calmez? Cum sa nu aveti incredere? El... spun dar sunt oprita de tata care tot vrea sa-mi bage in cap ca el nu este de incredere.
-Poate ne-a salvat. Dar poate a facut-o ca sa ne poata prinde iar, pe toti trei de data asta. Te-ai gandit?
-Nu intelegeti, dau dezaprobator din cap.
-Ce ai facut in tot acest timp cat noi nu am fost aici? intreaba mama privindu-ma atent ca si cum m-ar privi cu mila.

N-am nevoie de mila nimanui.

-Am descoperit ca Alex s-a schimbat.

Aceasta replica nu le-a picat deloc bine oamenilor care mi-au dat viata. Am fugit in camera mea incercand sa ma linistesc. Mi-am bagat fata intr-o perna si am dat frau liber sentimentelor.

Ma simt nesigura. Imi pare asa rau de cum am reactionat mai devreme. Nu trebuia sa ma cert cu ei. Abia i-am revazut si ne-am si certat. Pentru ce? Pentru un baiat? Dar un baiat pe care il plac. Oare a meritat? Nu stiu. Parintii mei nu merita sa sufere iar dupa ce au trecut prin atatea din cauza mea. 

O bataie in usa ma scoate din starea mea de meditatie. Ma intorc spre ea indepartandu-mi cateva fire de par de pe fata. O vad pe mama intrand in camera cu o cutie mica de lemn pe care erau inscriptionate aceleasi litere din una din viziunile mele.
- Supranaturalul este naturalul care nu a fost încă înţeles, soptesc mai mult pentru mine.
-Asa. Se pare ca nu esti asa confuza in legatura cu aceste lucruri, mama rosteste auzindu-ma.

M-am ridicat si m-am pus langa ea pe marginea patului. Mi-a dat cutia in mana si am deschis-o din curiozitate. Ce era in ea m-a lasat cu gura cascata. Niste bijuterii diferite. La prima vedere ai putea crede ca sunt doar niste vechituri care trebuie aruncate dar ceva imi spunea ca nu e doar atat. (Poza la media).

-Soarele si Luna sunt cei mai puternici aliati ai oamenilor cu pureri supranaturale. Probabil ai observat asta. Insa unii sunt atrasi mai mult fie de una fie de cealalta, zice privind catre interiorul cutiei.

Doar am dat din cap ascultand cu atentie. I-am facut un semn usor din mana in semn sa continue.

-Ma bucur ca nu ti se pare plictisitor, chicoteste facandu-ma si pe mine sa scot un mic zambet. Astea nu sunt niste simple bijuterii care iti iau ochii. Sunt de asemenea niste bune arme. Poate nu crezi asta. Si chiar pare ciudat. Dar este adevarat, vorbeste incet uitandu-se catre mine.
-Arme? este singurul cuvant pe care reusesc sa-l pronunt.
-Draga mea, trebuie sa stii ceva, apucandu-mi ambele maini. Acesti oameni speciali, ca tine, ca mine si tatal tau, nu sunt nascuti in lumea asta. Este un taram numit Shadowlands.
-Adica eu nu m-am nascut aici? spun incercand sa imi controlez amintirile si sa nu fac o criza isterica in fata mamei.
-Pai... Ba da. E complicat. Eu si tatal tau ne-am conoscut in Shadowlands. Dar mereu ne-a placut Lumea Oamenilor. Cand aveam 18 ani, eu si tatal tau am decis sa locui aici si sa nu ne mai intoarcem. Bineinteles ca bunicii tai nu au fost de acord prima data insa am reusit sa-i convingem. Dupa ce am fugit de cateca ori, spune razand.
-Serios? chicotesc si eu.
-Da. Apoi ne-am casatorit. Ai aparut tu si de atunci nu ne-am mai intors. Si nu am vrut ca tu sa afli pentru ca ne gandeam ca ai vrea sa te duci acolo.
-Si ce e rau in asta? Trebuie sa aflu cine sunt defapt. De unde vin. Vreau sa descopar cat mai multe.
-Acolo e di-diferit acum. De cand am plecat noi au inceput si altii. Si pentru ca au plecat multi Shadowlands e in pericol sa ramana fara populatie. Asta nu e bine pentru ca e singurul taram pe care se mai gasesc smaralde Rebeccis mov.
-Si daca ramane fara populatie o sa dispara complet, zic speriata. Stai putin, Rebeccis? De asta ma cheama Rebecca? spun razand.
-Cam asa, rosteste imbratisandu-ma. Te iubesc.
-Si eu te iubesc, strangand-o tare in brate.
-Si eu va iubesc, spune tata intrand peste noi, alaturandu-se imbratisarii.

Din nou, totul parea perfect. Ma bucur ca am aflat mai multe despre mine. Dar nu e deajuns. Vreau sa stiu unde e acest taram. Dar nu e monentul acum. Nici sa vorbesc despre Alex. As chiar ar strica atmosfera.

M-au lasat singura si m-am trantit inapoi in pat mai fericita. Oare cum arata acel loc? Probabil voi afla. Probabil mai curand decat ma astept. Dar acum trebuie sa-l vad pe Alex.

Wow. Am ajuns la capitolul 30. *aplauze* . Sper ca acest capitol nu a fost prea plictisitor. Daca ca placut spune-ti si prietenilor.
#LoveYouAll❤