The supernatural girl

Capitolul 41

-Vreti sa spuneti ca pana acum am trait cu oameni ca mine si nu am stiut? m-am ridicat revoltata. Asta e uimitori, sarcastica, mi-am pus mainile in san si mi-am pus pe fata o expresie serioasa.

-Nu ai ghici niciodata, nu? a incercat tata sa glumeasca. 

-E una sa fiu mintita de voi, dar si de ei?! Melissa stie? Asta e o nebunie

-Nu... Ea e normala. Matusa ta, sora tatalui tau s-a casatorit cu un muritor de rand asa ca nu s-a transmis si la ea aceasta gena. Cu atat mai putin sa afle.

Eram inca in picioare in timp ce parintii mei si Alex erau pe canapeaua din sufragerie. Dupa masa ne-am adunat aici ca ei sa ne povesteasca ceva. Ce am aflat m-a lasat fara cuvinte. Se pare ca firma noastra de avocatura, una dintre cele mai cunoscute din oras, este un loc in care fiintele supranaturale isi fac de cap. Un portal care este tot timpul deschis se afla in legatura cu un altul din lumea din care provenim si pe care toti cei care vor sa vina aici il trec. Ei le ofera un loc de munca si cei care nu sunt calificati primesc ajutor sa-si inceapa o noua viata. 

-Chiar toti sunt... anormali?

-Bineinteles ca nu. Aveam nevoie si de oameni normali sa-i ajute sa se integreze mai usor. Doar niste prieteni foarte apropiati. De exemplu, unchiul tau. Si altii. 

-Ii cunosc? Vreau sa stiu ce oameni din viata mea ma mai mint. Si se tot inmultesc? Cum puteti sa angajati oameni fara vreo calificare? Alex, spune-mi ca nu esti un vampir!

-Mi-ar placea sa fiu...a spus el visator. Domnul Stone, ati putea continua?

-Nu poti angaja pe oricine. Asta e un proces lung si plictisitor care nu te-ar interesa. Dar iti pot spune altceva, mi-a atras el atentia. Stiam ca Brad a pus pe cineva pe urmele tale, a zis in timp ce ma asezam din nou pe canapea, asa ca trebuie sa fim atenti sa nu patesti ceva. Si cum noi eram mult prea ocupati si ar fi fost putin cam prea evidente intentiile noastre, ne-am gandit ca ar fi mult mai bine sa angajam pe cineva sa te pazeasca. Sa stea cu ochii pe tine in caz de ceva mult mai grav.

-Cine e? curiozitatea mea era la putere maxima. 

 Oricare din prietenii mei, eram perfect constienta de asta. Incerc sa ma obisnuiesc cu faptul ca, oricat as vrea, nu o sa stiu niciodata totul despre viata mea. Deja nu ma mai simt afectata de repetarile frecvente ale actiunilor celor din jur si nu-mi mai ies din pepeni asa usor. 

-Cred ca e cazul, a spus cu indrazneala Alex din coltul lui retras de fotoliu. 

-Zac Martin. Inalt, rebel, cu un par revoltator de frumos.

-Ce?! Tocmai i-ai complimentat parul lui Zac? am incercat sa evit macar pentru o secunda tocmai ce auzisem. S-a tuns, apropo, am subliniat sperand ca tata nu va izbunci in lacrimi. Stai putin! Nu cred ca ma concentrez pe ce trebuie. Nu e posibil ca Zac sa... Sa stie despre asta. Mi-ar fi spus... Nu? nesigura m-am intreb si tot asa mi-am raspuns. Dar nu mi-a spus, a vorbit cu rasuflarea aproape taiata. 

-Imi pare rau ca ai aflat de la noi, mama a vorbit in sfarsit dupa lungi minute de tacere. Poate ca e mai bine. L-ai fi crezut? Nu cred.

-Daca mai aveti ceva de spus, faceti-o acum! am spus inca gandindu-ma cum Zac si alti doi colegi s-au imbracat in s-au imbracat in pantaloni scurti roz si s-au numit Triunghiul Bermudelor apoi mi-am imaginat cat de serios parea cand ma supraveghea de la distanta si ca toate copilariile sale dispar sau nu chiar nu au existat niciodata, ci a jucat doar un rol.

-Sunt mai multe spus. Unele putin prea personale si as prefera sa le discutam doar noi trei. Fara suparare, s-a adresat tata lui Alex facand semn cu mana.

Foarte mirata la inceput, acum sunt mai linistita. Dupa ce prietenul meu le-a spus alor mei ca il ajuta pe Brad doar pentru ca ii rapise parintii lucrurile devenisera mai relaxate. Chiar au pus intrebari despre ei si daca a mai aflat ceva, daca mai sunt in viata sau daca mai e ceva de facut sa-i aduca inapoi.