The supernatural girl

Capitolul 5

   

  Am intrat in camera unde vorbeau ei, fara sa dau vreun semn ca am auzit discuti lor. Eram foarte curioasa despre ce vorbesc, asa ca m-am bagat in seama

-Il cunoasteti pe tip? i-am intrebat ei surprinsa.

-Da ,mi-au raspuns in acelasi timp la fel de sec.

-Deci, cine este? i-am intrebat din nou, sprinjinindu-ma de un fotoliu asteptand un raspuns care sa ma uimeasca.

-Rebecca… el… a spus mama insa tata a intrerupt-o imediat.

-Treci in camera ta imediat. Nu trebuie sa-ti dam explicatii, ci tu noua!  s-a rastit nervos la mine.

-In primul rand, am 18 si nu ma mai poti trata ca pe un copil mic. In al doilea rand nu am facut nimic, el m-a rapit, M-am aparat ridicand vocea si stiam ca o sa regret.

-El te-a rapit? au spus din noi impreuna, uitandu-se unul la altul. De ce n-ai spus asa de la inceput?

-N-am avut ocazia… oricum nu mai conteaza acum, conteaza ca sunt acasa si sunt bine si n-o sa-l mai vad nicioadata, am raspuns eu, luindu-i pe amandoi in brate.

-Ne bucuram ca esti bine, scumpo. Dar… a spus mama

Dar trebuie sa vorbim ceva serios acum. a continuat tata.

Aceea teama imi inundase din nou corpul pentru ca nu stiam ce s-a intamplat cat am lipsit. Si de unde el cunosteau parintii mei pe Alex. Totul devenea din ce in ce mai ciudat. Iar adevarul era pe cale sa iasa la iveala.

-Rebecca, ceea ce iti vom spune este foarte important si nu stim cum vei reactiona, asa ca incearca sa… imi spunea tata si devenisem usor ingrijorata si speriata.

-Ma speriati. Este grav? i-am intrebat simtindu-mi inima cum o sa-mi iasa din piept.

In acel moment s-a auzit soneria asa ca m-am dus sa raspund lasandu-i pe parinti sa ma astepte. La usa era Lucy, probabil ingrijorata ca nu ajunsesem acasa.

-Oh, doamne. Becky! Esti bine? m-a intrebat ea, luindu-ma in brate. Am fost asa ingrijorata. Unde ai fost? De ce nu ai raspuns la telefon? Ai plecat cumva cu Alex? ma mai intreaba ea cu o fata perversa.

-Termina! Sunt bine. Si, da. Am plecat cu Alex dar nu este ce crezi tu sau ce cred toti. Am zis eu gesticuland  Asculta, Lucy, trebuie sa vorbesc cu parintii mei ceva important, asa ca nu te supara. Okay? i-am spus eu cu un zambet cald si prietenesc pe fata. Ea doar a dat din cap aprobabtor si a plecat, facandu-mi semn sa o sa ma sune.

M-am reintors in sufragerie unde ma asteptau ei. Pareau foarte ingandurati iar mama parea ca incepe sa lacrimeze.

-Sunteti bine? am zis in timp ce ma apropiam de mama si o mangaiam pe umar. Mi-a apucat mana si si-a dus-o spre fata ei, mangaindu-se cu ea, eu doar am zambit la gestul ei, la fel si tata.

-Rebecca, tu sti ca te iubim. Si daca ti-am ascuns vreodata ceva, am facut asta ca sa te protejam. Mi-a spus tata.

-Nu am face niciodata nimic sa te ranim sau altceva. A adaugat mama incercand sa para puternica.

-Acum chiar ma speriati... Ce ati patit? ii intreb eu panicata simtind ca nu mai suport toata aceasta presiune.

Tata s-a apropiat incet de mine, punandu-si mana pe umarul meu si privindu-ma in ochi mi-a spus:

-Rebecca, tu nu esti normala. Tu... Tu ai puteri supranaturale. a spus el, parca temandu-se de reactia mea.

Am simti cum picioarele imi cedeaza si cum gura mea ramasese intredeschisa. Nu putea fii adevarat. Probabil ca aveau chef de glume sau ceva. Totusi, nu i-am mai vazut asa de seriosi niciodata.

-Voi aveti chef de glume? le-am zis furioasa, crezand ca fac misto de mine. Spuneti, odata ce s-a intamplat!am mai adaugat

-Nu glumim. Nu am putea glumii cu asa ceva. a spus mama, curgandu-i o lacrima din ochiul stang.

Aveam impresia ca tot aerul din camera a iesit afara. Am simtit ceva de nedescris. Tot ce stiam despre viata mea pana acum se spulberase. Cum sa-mi ascunda asa ceva? Inca imi era neclar totul. 

-Vreti sa spuneti ca m-ati mintit tot timpul asta? i-am intrebat cu lacrimi in ochi si abia mai vorbind.

-Noi... ti-am fi spus... a spus tata prinzand putin curaj in glas, de aceasta data.

-Cand? Daca s-ar fi intamplat faza de aseara, mi-ati fi spus? Cand? Cand? am rostit, fara putere in glas.

Am coborat in graba scarile si nu stiam cum sa fac sa ajung mai repede la usa sa plec. Nu stiam unde o sa ma duc, dar stiam ca trebuie sa ma aflu cat mai departe de aici.

Am iesit in viteza pe usa. Nu voiam sa mai stiu de nimeni si de nimic. Inca nu-mi puteam reveni. Ameteala imi cuprinse tot corpul si simteam ca in orice moment pot ceda cu usurinta. Alergam ca o nebuna pe strazile aglomerate din Los Angeles, dand peste cativa oameni in drumul meu. Am decis sa merg la Lucy sa ma schimb si sa ma ajute sa ma linistesc si nici nu era departe de locul unde ma aflam. 

Am ajuns in fata casei ei si am sunat la usa. Cand am vazut-o pe Lucy, nu m-am putut abtine si am izbucnit in lacrimi.

-Ce s-a intamplat? ma intreaba ea, disperata sa afle ce am patit.

Ei... nu stiu... au spus... am incercat sa-i explic, dar fara rezultat.

-Haide, intra. Vrei ceva de mancare? De ce esti inca in rochie? tinundu-ma de mana ca nu cumva sa ma prabusesc si m-a condus in camera ei unde m-am asezat pe pat.

-Ia astea, a spus ea. Mai bine ai face si un dus, a mai adaugat. Eu am dat doar aprobator din cap si am luat hainele pe care mi le-a adus si m-am indreptat spre baie.

Mi-am facut rapid dus, apoi am iesit punandu-mi un prosop in jurul corpului si unul in jurul parului. Am pus rapid hainele, mai exact, o pereche de blugi rupti in genunchi si un tricou pe care scria "Life is beautiful". Mda... mesajul nu se potrivea prea bine situatiei, dar nu puteam comenta. Mi-am uscat parul cu un feon gasit in baie. Acum parul meu statea mult mai ondulat ca de obicei. 

M-am indreptat spre camera ei, insa ea nu era acolo, asa ca am asteptat-o, stand in in fotoliu cu genunchii la piept. 

-Hei, ti-am adus ceva de mancare. spune ea intinzandu-mi tava cu clatite si un pahar de suc de fructe.

-Mersi, dar nu imi este foame. am zis eu impingand tava cu mana

-Oh, doamne! Sigur s-a intamplat ceva grav daca nu vrei sa mananci. a spus ea cu socata iar eu am scuturat din cap. Spune-mi, ce s-a intamplat?

-Nu, nu pot.

-Parca noi nu aveam secrete, m-a intrerupt, nervoasa.

-De ti-as spune, nu mai crede, asa ca...

-Asa ca nimic! Spune-mi. Voi intelege.

-Fie i-am raspus eu tragand o gura de aer in piept. Parintii mei mi-ai spus... ca... am puteri supranaturale, am.zis repede.

Lucy a ramas complet naucita de afirmatia mea incat nu mai spunea nimic.

-Ti-am spus? Nu ma crezi...

-N-nu... te cred. Te cred! a spus ea tare si raspicat.

-Ma crezi? am rostit eu mirata totusi bucuroasa, ramanand cu gura intre-deschisa si cu o mica incruntatura.

-Da, stiu ca nu ma vei minti niciodata, si n-a terminat propozitie m-a apucat de mana si m-a tras intr-o imbratisare lunga, de care chiar aveam nevoie dupa cele intamplat.

   Sper ca va placut acest capitol. Nu am mai postat pentru ca nu am mai avut Internet. Sper ca voi face urmatotul capitol cat de curand. Si va multumesc ca imi cititi povestea. pup <3