Ciudata

Îmi pare așa rău, iubito! -Capitolul 33

Bun, deci plecăm defapt ne reîntoarcem în "lumea reală" dacă o pot numi așa! Pff... Nu îmi mai place lumea asta, a ajuns să mă scârbească! Uhh... Teleportatul din lumea mea în cea reală a fost destul de greu așa că amețisem puțin, dar mi-am revenit repede, oricum nu mi se mai putea întâmpla ceva rău, doar Nick era acolo, lângă mine! Ne-am teleportat în fața casei mele, sper doar că nu ne-a văzut cineva, sau altfel am fi avut de aface cu poliția sau poate mai rău! În fine, Nick mă ia de mână și ne îndreptăm spre casa bunicii lui!

Ajungem destul de repede, dintr-o dată Nick devine puțin mai agitat iar zâmbetul lui frumos de pe față dispare, făcând loc unei grimase!
-Ce s-a întâmplat, Nick?
-Nimic! Doar că am un presentiment ciudat! Uită-te în jurul nostru, curtea e neîngrijită, florile sunt uscate, iar leagănul este neatins, semn că bunica nu a mai fost în el de ceva vreme!
-Calmează-te, poate doar a vrut să se odihnească puțin!
-Nu cred! Ceva sigur nu e bine!
Nu mai pot spune ceva că Nick era deja în casă, trâtind ușa de perete, peste câteva minute îl aud țipând, alerg spre bucătărie trântind și eu ușa, iar mai apoi rămân total șocată... Aceea scenă era una cuprinsă din filemele clar dramatice cu un imens impact emoțional! Nick stătea pe podea, în genunchi la fel de șocat ca mine, puțin mai departe de el stătea Elisabeth, bunica lui, într-o baltă imensă de sânge, ce îi înconjura tot capul, ea nu clipea, nu spunea nimic, nu se mișca, doar stătea acolo, în balta ei de sânge.... Nu-mi puteam explica cum s-a întâmplat asta, sau de când timp s-a întâmplat....
-A...a mu.. murit și ea... Spuse Nick cu jumătate de glas, ca mai apoi să se aproprie de bunica lui, strângand-o în brațe, deși era plin de sânge nu a vrut să-i dea drumul mai rău, a început a plânge ... M-am dus lângă el și l-am luat în brațe, am dat și eu frâu liber lacrimilor care curgeam mai des decât ale lui, știam prin ce trece, îi simțeam durerea...
-Nick.... Nu știu ce să fac sau să spun acum..
-Nu înțeleg.... Cum s-a întâmplat asta...
-Nu știu, nu îmi pot explica..
-De ce mie? De ce ei? Avea 78 de ani, mai avea mult de trăit... De ce s-a întâmplat asta acum?...
-Nu te gândi la asta, totul va fi bine, îți promit...
Nick nu îmi mai spune nimic, doar privește acel taboul ridicol al masacrului din bucătăria Elisabethei, eu îl strâng mai tare în brațe, așezându-mi capul pe umărul lui! O tăcere mormântală se pune peste noi, doar suspinele lui Nick se mai aud, făcându-mă și pe mine să suspin poate mai tare decât el... Ah, de ce trebuie să suferim noi atât? De ce persanele dragi trebuie să plece de lângă noi așa repede? Dacă asta e viață, eu nu vreau s-o trăiesc așa, jur! Încă un motiv pentru care tind să nu mai cred în așa zisul Dumnezeu pe care îl venarați toți.... Frate, de ce îmi iei de lângă mine, posibil, singura persoana care să mă fii iubit mai mult decât pe ea însăși.... Nu îmi pot explica asta... Nici nu merită să mi-o explic, cică "asta-i soarta!", nu frate, soarta ȚI-O FACI TU cu mânuțele tale, tu decizi ce e bine și ce e rău, tu faci alegerile importante, Dumnezeul vostru știe doar când să pună capăt unei vieți nevinovate și atât, restul depinde de voi, de ceea ce puteți crea și susține voi, totul e la îndemâna voastră, defapt a noastră, a oamenilor.... Faci un lucru idiot, gândește-te, în pula mea, și la consecințele de pe viitor, mereu vor apărea acele consecințe idioate care te dau peste cap de-a binelea... Nu mai înțeleg lumea asta de căcat, poate mintea mea e prea mică pentru a percepe de ce unii iubesc banii așa mult încât ar fi în stare să
ucidă persoane dragi doar pentru o sumă de căcat, sau de ce unii doar își bat joc de noi, cu minciuni și promisiuni inexistente, defapt existente pe moment, ca mai apoi să dispară! Nu mi se pare un lucru deloc corect.... Dar mna... E doar părerea mea, nimeni nu e obligat să mi-o asculte, ce să mai spun și de a o susține! În fine, îmi revin repede din această gândire aprofundată și îmi mut privirea asupra lui Nick, care nu s-a mișcat deloc din locul în care stăteam amândoi de mai bine de o oră! Tăcerea asta mă omora așa că am decis s-o rup!
-Nick... Cred că ar fi mai bine să sunăm la poliție... Va trebui ca cineva să declare decesul bunicii tale..
-Nu, nu sunt pregătit să mă despart de ea, o iubesc prea mult, Karina, tu nu înțelegi...
-Cum să nu înțeleg? Eu știu cel mai bine prin ceea ce treci acum, de aceea cred că ar fi mai bine să chemăm atât poliția cât și SMURD-UL...
-Nu, eu nu fac asta!
-Te rog...
-Stai! Puterile tale de a vindeca, ar trebui s-o ajute! Fă-o te rog!
-Nick, nu pot s-o fac, eu doar vindec răni, nu pot să aduc înapoi la viață pe cineva, nici nu știu cum s-o fac..
-Ba da, știi și poți, te rog fă-o! Acum Karina!
-Nu pot, asta m-ar seca de puteri, o să mă rănească, și nici nu știu dacă va reuși ideea asta ridicolă!
-Nu vrei să faci asta?
-Aș face-o cu plăcere, dar nu pot, nu știu..
-Dar tu ce dracu' știi? Nu ești în stare să faci nimic, în tot timpul ăsta am fost mereu lângă tine, te-am ajutat, iar acum tu cică "nu poți"! Frate, cum dracu' poți fi așa o lașă! Am nevoie de tine acum și tu nu poți? Ahh ești un nimic, un nimeni!!
Efectiv Nick a țipat la mine din toți plămânii, făcându-mă să mă sperii și să mă îndepărtez de el.. E prima oară când țipă așa la mine... Cum să spună că sunt un nimic, am făcut atâtea pentru el, numai pentru el și așa mă tratează... Off, cred că, defapt știu sigur că am început să plâng și mai tare, îndepărtându-mă de el...
-K..Karina... Iartă-mă, nu știu ce mi-a venit, nu am vrut să țip la tine, nu ești un nimic.. Îmi spune Nick, apropiindu-se de mine, vrând să mă cuprindă cu brațele lui, dar îl împing, mă doare că a țipat la mine, și mai rău mă doare tot ceea ce mi-a spus...
-Nick, lasă-mă! Nu mă atinge, te rog..
-Iartă-mă, știu, sunt un bou!
-Nu mai vorbi cu mine, nu mă mai atinge, nu îmi mai face nimic! Nimeni nu-ți dă dreptul să urli ca un nebun la mine, mă mir cum de nu mă și loviși!
-Nu te-aș răni niciodată!
-Ai făcut-o acum! Uite, o să-ți arăt că nu merge așa pentru a readuce un om la viață, iar mai apoi o să plec de aici, o să te las să urli singur!
-Nu vreau să pleci, îmi pare așa rău!
-Doar dă-te din drumul meu!
Îi strig lui Nick la fel cum a strigat și el la mine și-l împing apropiindu-mă de Elisabeth! Mă pun jos și îmi așez mâna pe fruntea ei, concentrându-mă destul de mult! Simt cum ceva îmi furnică pielea, apoi simt o durere tot mai apăsătoare în capul pieptului, imediat cad pe podea devenind inconștientă! E perfect, fix de asta aveam nevoie acum, mulțumesc mult Nick!!!

Perspectiva lui Nick

Ah, asta nu-i posibil! Karina o căzut la pământ, inconștientă, sigur puterea ei a epuizat-o și e numai vina mea, mi-a spus că nu poate și eu ca un idiot ce sunt am țipat și mai rău la ea, nu avea nevoie de asta, ea avea nevoie de mine, să o strâng în brațe și să-i spun cât o ador, iar acum iar am dat-o-n bară! M-am apropiat de ea și i-am luat mâna în a mea, aceasta nu avea puls, deja mă îngrijorez, ceva nu e bine, Karina trebuia să aibă un puls, poate scăzut dar măcar să fie acolo! Îmi așez capul pe piptul ei și nu aud nimic, semn că inima nu îi mai bate! Nu se poate întâmpla asta, nu poate muri iar, nu din vina mea, nu mai vreau s-o pierd!! O ridic și mergem pe canapea, o las acolo și caut o idee ca s-o trezesc, dar nimic! Nu știu ce să fac... Pe mama am pierdut-o, acum și pe bunica, iar dacă o pierd și pe Karina voi fi singur, total singur, nu vreau asta, o vreau pe iubita mea înapoi, ea mi-a mai rămas.. Mă poziționez în fața ei, începând din nou să plâng, când dracu' am devenit așa sentimentalist, urăsc asta, situația asta, O URĂSC, Karina, revino-ți te rog... Iubito, nu mă lăsa acum... În continuare ea nu îmi răspunde, nu știu ce să fac așa că încep să-l strig pe Kail, sper ca măcar el să-mi răspundă!
-Kail, Kail, KAIL!!! Idiotule mișcă-ți curul ăla mare aici!!!
-Ce pula mea vrei mă?
-Ai grijă cum vorbești, animalule! Karina, a devenit inconștientă, și nu-i mai simt pulsul, ajută-mă!
-Ce dracu s-a întâmplat aici, și cine e ea? Întreabă Kail, uitându-se în jur și arătând cu mâna spre corpul bunicii!
-Ah.. Uite rezumatul! Ea e bunica mea și a murit, nu știu cum, eu am rugat-o pe Karina să facă cumva și să o readucă la viață, ea a spus că nu poate, ne-am certat, defapt eu mi-am ieșit din minți și am țipat oarecum la ea, apoi a vrut să-mi arate că încearcă totuși să o salveze, și nu a reușit, mai apoi a căzut pe podea! Ajută-o să-și revină, nu o pot pierde și pe ea!
-Ah, ești un idiot, cum să țipi la ea, nu știi cât de sensibilă e?
-Ba da, nu am vrut, a fost fără voia mea, eram nervos....și... Uhh!!!! SUNT UN DOBITOC..
-Știu asta! Dă-te și lasă-mă s-o analizez!
Kail mă împinge și se pune lânga Karina, luându-i mâna în a lui, îi atinge fruntea, gâtul și pieptul, nespunându-mi ceva care să mă ajute!
-Ah, omule! Spune-mi odată ce are!
-Își va reveni, dar nu așa repede, e posibil să stea în starea asta timp de două sau trei zile!
-Nu, fă-o acum! Trezește-o acum, am nevoie de ea!
-Asta nu mai depinde de mine, ci de Karina , ea decide cât de curând se va trezi, și la cum ai vorbit cu ea sigur asta nu va fi așa curând!
-E numai vine mea.... De ce trebuie să rănesc persoanele pe care le iubesc cel mai mult?
-Hai, calmează-te, și ea te iubește și o să-și revină repede!
-Sper asta...
-Și cu bunica ta ce facem?
-Trebuie să sunăm la poliție..
Deci, Kail formează numărul poliției, iar aceasta apare destul de repede în casa bunicii, alături de o ambulanță... Medicii o duc pe bunica la spital, putând astfel să declare decesul, iar un polițist se apropie de mine și îmi spune calm:
-Domnule, am luat câteva amprente și noi avem un rezultat final!
-Acela fiind?
-Bunica dumneavoastră, e posibil să fii alunecat pe gresia bucătăriei, astfel căzând și lovindu-se grav la cap, asta a declanșat o hemoragie internă care i-a provocat moartea! Poate, dacă ar fi fost adusă la spital la timp, acum ar fi trăit!
-Mda... Vă mulțumesc mult, la revedere!
-La revedere!
După ce polițistul părăsește casa, eu mă întorc în camera mea, acolo unde se aflau Karina și Kail, ea fiind în aceeași stare ca înainte!
-Au plecat cu toții!
-Karina nu și-a mai revenit! Nick, sigur ai supărat-o așa rău!
-Crezi că nu știu asta? Mă urăsc!! Nu știu de ce am reacționat așa!
-Nu mie trebuie să-mi spui asta, ci ei!
-Pff... Dacă s-ar trezi!
-Și cu bunica ta ce faci?
-Doctorii o vor trimite la morgă, de acolo eu va trebui să o mut în cimitirul din capătul orașului! Voi face asta mâine, acum sunt foarte obosit!
-Ok, eu trebuie să mă întorc la Zorad pentru a-i povesti asta! Ai grijă de tine și de Karina!
-O..k, îți mulțumesc pentru ajutor! Pa!
-E plăcerea mea! Pa!
Și în câteva secunde Kail dispare, defapt se teleporteză în lumea prințesei mele! Cât de idiot pot fi uneori, de ce trebuie să rănesc tot ce iubesc? Idiot mai sunt, defapt asta e puțin spus! "Îmi pare așa rău, iubito... Niciodată nu am vrut să te rănesc, dar uite c-o fac și fără voia mea..!" Îmi reproșam eu mie, pentru a încerca să mă liniștesc, dar nu-mi reușea! Mă pun în pat, lângă Karina și o strâng în brațe, deși ea nu simte asta, și nici măcar nu îmi răspunde la îmbrățișare, dar sper totuși să-și revină și să mă ierte, știu cât am rănit-o, voi încerca să nu mai fac asta, să o iubesc așa cum merită! Adorm cu greu, capul meu fiind plin de întrebări fără răspuns!