Remember me
18 septembrie 2015
Carla își aranjase încă o dată fusta kaki. Holul lung în care intrasem era luminat de bulbi de neon, suspendați de tavan. Pereții albi miroseau a var, iar ușile din lemn păreau proaspăt lăcuite. Carla lovise gresia cu tocurile groase, lăsând în urmă un ecou pe care urechile nu mai aveau răbdarea și voința să-l suporte. Ușa cu numărul unsprezece se deschisese greu sub atingerea firavă a Carlei. Singura ușă din aluminiu, vopsită în negru. O șuviță de păr blond i se desprinsese din cocul perfect strâns, aducând-o mai aproape de normalitate. Ochii de un gri închis puseseră la îndoială modul în care îmi aruncasem geanta și rucsacul - pe jos, chiar în mijloc.
La fel de luminoasă, dar mult mai mică decât holul, camera susținea un aer modest. Pereți albi, tavan alb, mochetă gri, un pat micuț cu așternuturi de un alb murdar, lipit de fereastra dreptunghiulară, fără draperii. Nimic mai mult. Carla se grăbise să adauge :
- Timpul limitat și lipsa de spațiu ne-au adus în acest impediment, dar te asigur, în ceea ce privește restul mobilierului, că îți va fi distribuit în decursul săptămânii viitoare.
- Învățați și poezii pentru locul de muncă ?
Uram formalitatea cu care mă trata. Timpul limitat să mă pupe în fund. Ea a fost cea care a grăbit întreg procesul.
