Deven
I-am așezat trupul firav pe patul din camera mea cu așternuturi de mătase negre și mi-am permis să mă așez lângă ea,privindu-i chipul cufundat în buclele șatene ce o deranjau.I le-am îndepărtat ușor,odihnindu-mi pentru câteva momente ,buricele degetelor pe pomeții ei.Pielea ei era atât de catifelată ,precum buzele ei rozalii care acum câteva minute le dezmierdau pe ale mele cu atingeri senzuale,dar în același timp vulgare ce încă îmi pătau mintea.
Am privit-o precum un psihopat,numărându-i fiecare bătaie de inimă ce era precum un portativ plin de cele mai înalte și frumoase note muzicale,dorind să i le aud în fiecare secundă din viața mea blestemată,dar asta era o dorință imposibilă.Iar eu eram mai mult decât conștient de asta.
Știam că odată cu secarea ei de sânge,viețile noastre se vor schimba radical.Ea va fi altcineva,o altă persoană,care cu siguranță mă va urî pentru ceea ce i-am făcut.
Dar asta este singura șansă la viață.Bine,în procent de 50%,dar totuși ,este ceva.
Aerul pe care am reușit să-l trag înainte să-i îndepărtez buclele răzlețe de pe gâtul ce a căpătat o nuanță albă,mă înțepa în piept creându-mi dificultatea în a mai putea face orice.Dar trebuia s-o fac.Pentru ea.
Când vine vorba de ceea ce iubești ,fii egoist.
Stai,tocmai am admis că o iubesc ?
ELENA
De ce e așa de frig în martie ?
Întrebarea asta mi-a fulgerat mintea de câteva secunde bune,iar tot ce puteam vedea era o pădure deasă acoperită de o un strat destul de gros de zăpadă.
Ningea.
Ningea cu fulgi mari și deși ce îmbrăcau frumos pământul arămiu,nu înainte de a executa un vals îndrumați de pala de vânt ce îmi dansa prin păr.
Ochii mei cercetau împrejurimile ce se afundau tot mai mult în noapte și în ploaia de fulgi ce făcea ca totul să fie imposibil de văzut.Pașii mei făceau stratul de zăpadă să scârțâie sub atingerea pantofilor mei,total nepotriviți pentru aceste temperaturi,iar brațele mele îmi înconjurau corpul firav,cuprins de un tremur spasmodic datorat gerului ce îmi dansa pe piele.
-Elena..
Numele meu a răsunat precum un ecou în pădurea pustie,transmițând fiori reci pe coloana vertebrală.Am privit derutată căutând parcă pe cineva sau un indiciu care m-ar putea ajuta să descopăr ce se întâmplă.Ce caut eu de fapt în această pădure ? Unde e Deven ?
-Trebuie să lupți,să trăiești,să înveți să ierți și cel mai important,să accepți că iubești răul ce într-o zi îți va face bine.
Cuvintele sale au răsunat din nou în liniștea pădurii,la fel ca și confuzia mea.Înainte de a putea să-mi exprim confuzia cu voce tare,mi-am simțit gâtul fulgerat de o durere ce m-a doborât.Simțeam cum mii de colți îmi străpungeau pielea gâtului,iar în același timp,ea ardea precum un foc ce mistuia în mijlocul iernii.
Țipam de durere,mă zvârcoleam pe pătura albă ce își pierdea culoarea fiind pătată de sânge.Acum ploua cu picuri mari și deși de sânge udându-mi trupul aflat în durere,iar senzația de foamea aproape că mi-a pus stăpânire pe corp lăsându-mă pradă unei dorințe subite de a bea sânge.Odată cu pofta mea,ploaia de sânge s-a oprit,iar odată cu ea,zăpada s-a topit scoțând la iveală un pământ sec,de o culoare deschisă cu mici cratere.
Pădura înghețase la propriu,parcă secată de puteri,precum o arătau și copacii arși de soarele prea puternic.Doar freamătul meu spărgea liniștea mormântală a pădurii,dar apoi,soarele a strălucit mai puternic ca niciodată,arzându-mi pielea.
Acum,eram copleșită de durere și îmi pierdeam ușor-ușor vocea în timp ce mă eliberam de durere prin asta.Aveam să ard de vie.
Deven
-Cât o să mai doarmă ?
Îmi îndrept atenția spre Eva ce privea tăcută pe fereastra dormitorului,total acaparată de fulgii de zăpadă ce își croiau drum spre pământul uscat.Cum poate să ningă în martie ?
-Limita este de doisprezece ore.Dacă nu se va trezi,înseamnă că nu a trecut Testul Celor Șapte Vrăjitoare,spune impasibilă privind încontinuare peisajul alb.
-Au trecut unsprezece ore,constat privindu-i chipul angelic cufundat într-un somn adânc.
-Ninsoarea nu este întâmplătoare,o aud spunând.
-Ce vrei să spui ? îmi îndrept atenția asupra ei.
-A intrat de abia în cercul de foc,mai are patru.
După două ore
După ce am implorat toți zeii să-mi dea putere pentru a nu-i rupe capul Amandei-cea mai enervantă soră din lume-și după toate încercările ei de a avea grijă de Elena,am reușit să o fac să dispară din peisaj printr-un mod puțin nedrept.
Am intrat din nou în camera ce mi-a adăpostit trupul pentru doisprezece ore și m-am apropiat de pat aruncându-i o privire scurtă Evei.I-am cuprins mâna fragilă într-a mea și am strâns-o ușor constatând că era rece.
-Nu se mai trezește,Deven.
Vocea Evei s-a făcut auzită ,iar eu nu mi-am putut stăpâni scrâșnetul.
-Despre ce dracu vorbești ?
-Au trecut paisprezece ore.
-Poftim?! izbucnesc fulgerând ceasul de pe perete cu privirea.
-Îmi pare rău,spune privindu-mă drăcește.
Nu,nu,nu,nu continuam să-mi repet în minte.
Asta nu se poate întâmpla.
Scurt,plictisitor,fără noimă,dar...este 3:12 deci :)) puțină înțelegere.
Ne revedem curând!
Pupici!
