ELENA
Copacii își pierdeau anormal de repede urma în spatele meu,făcând loc altor umbre verzi să își tăgăduie măreția în fața mea.Pădurea era precum un labirint nesfârșit,ce lăsa impresia că în orice moment,o fiară a pădurii ar putea ieși din spatele unui tufiș sălbatic,gata pentru a mă ave ala cină.Dar nu ar putea să îmi ia imortalitatea pe care tocmai am dobândit-o.
Auzeam șoapte în depărtare ,dar rămâneau undeva în spate,luptând contra timpului
și contra vântului.
Un zid înalt de piatră veche mi-a umbrit drumul ce îmi oferea libertate ,privându-mă de orice urmă de eliberare.Captivă în propriul suflet și în propriul corp,fără cale de eliberare.
-La dracu,am murmurat izbindu-mă cu forță de suprafața rigidă a zidului.
Mușchiul verde ,crescut din abundență pe suprafața lui,mi-a oferit amortizare,dar spinii ce protejau temeinic zidul,nu m-au iertat,străpungându-mi cu ușurință pielea umărului.
Bluza de culoare albă a căpătat culoare,iar oftatul meu a făcut ca liniștea pădurii să fie străpunsă,urmată de un val de șușoteli.
Privirea mea căuta cu disperare sursa zgomotului,dar singurul lucru pe care l-am putut observa a fost un pui de veveriță ce își căuta cu disperare mama.
Veverițele pot să vorbească ?
Acum doi ani aș fi spus că nu.
Acum,nu sunt prea sigură.
M-am întors spre zidul de piatră ce mă făcea să mă simt minionă și l-am analizat încercând să găsesc o cale prin care aș putea să trec de el.
Părea imposibil de spart și imposibil de trecut,fără cale de întoarcere și fãră cale de mijloc.
Mi-am proptit palmele pe suprafața acum rece a sa și m-am aplecat în față pentru sprijin.
Îmi doream atât de tare să trec de el ,să ajung dincolo de barierele sale,să pot trece de lumea supranaturalului,dar în același timp,o parte din mine își dorea să rămână aici.
Gândurile mi-au fost risipite de arsura ce mi-a cuprins palmele.
Mi-am ridicat privirea înainte ,îndepărtându-mi palmele de zid,dar șocul ce mi s-a imprimat pe chip ar fi putut fi citit cu ușurință.
Poiana de culoarea jadului mi-a făcut inima să tresalte.Vântul adia ușor răspândind în aer un miros plăcut de iasomie ,în timp ce păsările cerului valsau pe ritmul brizei călduțe.
Dar.
Unde era zidul ?
M-am întors involuntar,așteptându-mă la o mulțime de oameni să îmi spună ,,surpriză,a fost totul un vis" .
Dar nu a fost așa.
Zidul vechi părea neschimbat,singura diferență fiind partea în care mă aflam.Trecusem de el,asta era cert,dar cum ?
Nu m-am gândit de două ori.
Nu m-am uitat înapoi.
Am pornit cu pași mari spre pàdurea ce se ivea în depărtare,cu mintea tulburată de tot ceea ce s-a întâmplat în urmă cu doar câteva minute.
Pădurea era la fel ca cea de pe teritoriul lor,dar mult mai coloratã.Mai plină de viață și mai populată.
Animale mici și mari își aveau casa în pădurea-labirint,iar asta mă încânta din ce în ce mai tare.
Eram liberă.
Pentru prima dată mă simțeam liberă.
DEVEN
Timpul era doar un cuvânt,secundele erau doar niște șoapte,iar kilometri îmi erau arme mortale.Pădurea ce odată îmi era loc de refugiu,mi-a devenit din senin un dușman de moarte.
Mă pierdeam în decorul verde,lăsând în urmă o pală de vânt rece.
Simțeam cum oasele mi se lichefiază în timp ce mă apropiam din ce în ce mai tare de Zidul Darak.Dacă Elena și-a descoperit unul din talentele ascunse ale unui hibrid ,atunci am pierdut-o pentru totdeauna.
Teleportarea este unul dintre cele mai întunecate talente ale unui hibrid,bazat doar pe sentimente pure,iar ea poate trece fără să clipească de acel zid nemuritor.
Am rămas blocat,proptit fără suflare în fața zidului de piatră veche,așteptând un miracol ce nu avea să vină.Urma palmelor ei a rămas imprimantă în mușchiul verde,scoțându-i la iveală noul talent. Am clipi o dată,revenindu-mi din șocul vieții mele : Elena-Hibrid,pe teritoriul vârcolacilor; și mi-am așezat palmele pe urmele lăsate de palmele ei.
Nu m-am gândit la nimeni altcineva.
Doar la ea.
Cum ar fi să o am în brațe.
Să o sărut apăsat pe creștet.
Apoi ușor-ușor să cobor la buzele rozalii ,să le devorez într-un mod posesiv,dar în același timp plin de dor.
Ea mi-a acaparat sufletul cu tot cu întreg trupul,pierdut în verdele de jad al ochilor ei,m-am lăsat purtat de iubire pe un portativ plin de note muzicale,ce îmi conturau cu slove fine,cel mai frumos sunet pe care urechile mele l-ar fi putut auzi.
Vocea ei.
Râsul ei.
Visul frumos mi-a fost spulberat de pierderea echilibrului atunci când zidul de piatră s-a evaporat,lăsând în urmă pădurea întunecată,pentru o poiană de un verde electrizant.
În mai puțin de un minut,mă aflam în inima pădurii,înconjurat de pietrele funerare ale foștilor vârcolaci-alfa.
Am privit cercetător împrejurimile,zărind în depărtare,mai multe umbre ce deveneau treptat oameni.
Într-o lumină ștearsă,neclară,am putut să o zăresc pe...Elena.
Inima a început să mi-o ia la goană când am realizat ceea ce urma să se întâmple.
Gândurile lor întunecate au fost auzite de lumina gândurilor mele,mai mult sau mai puțin modeste.
Din nou,pentru a mia oară pe ziua de azi,am abuzat de puteri pentru a o salva.
Odată ajuns lângă cei trei pui, mi-am concentrat toată furia asupra lor ,năpustindu-l pe unul dintre ei de scoarța unui stejar bătrân.
Contactul mult prea dur i-a frânt coloana,lăsând în urmă un scâncet ce se asemăna cu un urlet de durere.
Cei doi ,probabil frați mai mari,m-au privit reticenți până în momentul în care și-au dat seama de ceea ce eram eu.
Unul dintre ei ,cel cu păr auriu,a scos un mârâit gutural înainte de a se îndrepta periculos de repede de mine.
I-am anticipat mișcarea,nu la fel de rapidă ca reflexele mele,și i-am rupt gâtul dintr-o singură mișcare.
Fratele său,cu un păr de abanos,și-a arătat colții de mărimi considerabile în semn de intimidare.A fost nevoie de un singur pas făcut de către mine pentru a declanșa apocalipsa.
Semnalul pe care tocmai îl dăduse ,a răsunat în toată pădurea făcând fiecare frunză să vibreze.
Atunci mi-am dat seama că nu există cale de întoarcere.Nu există cale de mijloc sau cale de sfârșit.
Un val de urlete a umplut liniștea padurii,umplând-o cu un cântec al mortalității.
Cântec ce prevestea moartea.
Nu am gândit de două ori înainte de a mă poziționa în fața Elenei ,ce privea parcă de piatră totul.
-Trebuie să plecăm.Acum.
Am spus dintr-o suflare înainte să îi prind mâna firavă într-a mea.
-Și unde ar mai fi distracția dacă fugi,Deven ?
Și aici va începe sfârșitul meu.
Am reușit să postez și eu după atâta timp.Scuzele mele,dar școala e pe primul loc.Revenind,am schimbat numele personajului principal ,din Julian în Deven,și o schimbare majora va fi și în final.Până acum am planificat un happy end,dar după niște evenimente din viața mea,am vrut să vă arăt cum arată realitatea,fie ea și în lumea supranatuealului.Pupici,ne revedem curând!
