Lamb of god
14 septembrie 2015
Dylan mă privise cu ochi mari . Vântul rece de toamnă îi trecu prin cârlionții blonzi, descoperindu-i ochii albaștri, glaciali .
— Nu vrei să mergi acolo .
— Sunt mai mult decât sigură că vreau să merg .
Nu voiam să merg, dar eram nevoită . Pentru Olivia . Și pentru a îmi hrăni curiozitatea care creștea în fiecare zi .
— Merg să-i mulțumesc pentru plata incinerării și pentru faptul că a plătit toate cauțiunile aduse de plângerile mele .
Eram singură împotriva lui . Nu voiam sentință cu moartea, voiam răspunsuri . Poate un pic de răzbunare nu strică niciodată . Dylan își dăduse pentru a zecea oară ochii peste cap .
— Și unde a ajuns un minor cu o plângere ? Exact . Într-un centru de plasament .
Veninul din cuvintele sale îmi întoarse stomacul pe dos . Plânsul ar fi rezolvat orice, dar nu și acum . În schimb, țipatul părea o alternativă mai eficientă .
— Singura persoană din familia mea e moartă . Cum poți să te comporți de parcă nimic nu s-a întâmplat ?
Furioasă și singură, atât de complexă eram . Carla, angajata centrului de plasament din New York se ocupase de tot ; 18 septembrie, drăguțo, sper că nu e prea tărziu pentru tine .
Amintirea cuvintelor ei îmi întoarse stomacul pe dos . Din nou .
Dylan mă privea stăruitor .
— Până acum trei ani nici măcar nu exista în arborele tău genealogic .
— Da, nici tu nu existai în patul meu acum trei ani, deci cred că trei ani chiar fac diferența .
— Nu mă compara cu Olivia, mârâi apropiindu-și fața de a mea .
Încercam să văd partea plină a paharului, dar nu era niciuna pentru că paharul nu exista . I-am întors spatele scrâșnind din dinți . Un obicei preluat de la Olivia .
Elio Walker ne privea de lângă Range Roverul său Evoque . Ochelarii de soare umbreau grimasa pe care o purta .
Dylan nu era în spatele meu, cum ar fi trebuit, când am ajuns în dreptul SUV-ului . Intrase în clădirea liceului .
— Fătălăule !
Aproape lovisem ghivechiul exagerat de mare răsturnat lângă intrarea principală.
Trei fără un sfert — ceasul bordului îmi atrase atenția. Nu eram sigură de adresa conacului lui Clark, dar memoria vizuală mă readucea pe linia de plutire de fiecare dată. GPS-ul mașinii pornise greu, aducându-mi aminte de ce urăsc asistența virtuală. Drumul de două ore devenise agonizant în momentul în care GPS-ul se oprea sau indica ruta greșită. Abandonasem orice formă de ajutor când reușisem să ajung pe drumul forestier care ducea spre conac.
Copacii înalți își pierdeau din culoare odată cu adâncirea în pădure. La sfârșitul drumului forestier, crengi și frunze uscate acopereau o poartă din lemn. Semnul PROPRIETATE PRIVATĂ, era îndeajuns de mare încât să fie observat și în același timp ignorat. Starea de nervozitate care îmi făcuse inima să bată puternic se amplificase în momentul în care ajunsesem de partea cealaltă a porții. Conacul se zărea la câțiva metri buni în față, în spatele a doi stejari. Dacă o oglindă zburătoare ar fi apărut de nicăieri pentru a-mi arăta expresia, nu aș fi fost surprinsă. Conacul era mai mare decât Galeria de Artă de la Yale. Doi lupi din granit erau așezați de-o parte și de alta a ușii metalice duble. Scările erau destul de înalte, de piatră, în concordanță cu întreaga clădire, iar grilajele metalice ce acopereau ferestrele înalte și înguste aduceau un aer medieval locului.
Mă oprisem din analizat și admirat conacul. Capul de lup care mă speriase prima dată când ajunsesem aici, fusese înlocuit cu unul mai mare. Lovisem de două ori ușa cu greutatea lui, încercând să-mi controlez mâinile tremurânde și starea de vertij care mă cuprinsese.
Diferite scenarii și replici îmi trecuseră prin minte, până când ușa de metal se deschisese încet, cu un scârțâit nefiresc pentru o ușă de metal. Seth Clark apăruse cu o mină superioară în fața mea. Ochii săi de culoarea zahărului ars analizaseră întreg perimetrul din spatele meu înainte să mă privească. Purta una dintre cămășile sale albe, descheiată până la abdomen, lăsată pe corp, destul de șifonată.
— Te așteptam.
Își trecuse o mână prin părul care îi ajungea acum până la umăr.
Poftim ?
— Poftim ?
Discursul din mașină nu semănase deloc cu ceea ce reușisem să-i răspund. Înghețasem, la propriu. Aerul devenise dintr-o dată mai rece.
— Olivia e în bucătărie.
Seriozitatea cu care o spusese aproape că mă făcuse să râd. Deschisesem gura să-i răspund, dar mintea mi se blocase. Olivia apăruse din spatele lui Clark îmbrăcată cu rochia pe care o purtase anul trecut, de ziua ei.
— Credeam că nu mai ajungi.
Vocea ei era aceeași. Mâna i se întinsese spre mine, dar corpul și mintea mea respingeau orice urmă de credibilitatea. Frica îmi făcuse picioarele să se miște. Încercasem să fac câțiva pași în spate, dar o mână fierbinte mă apucase de braț.
— Tu ești sora Oliviei, nu ?
O pereche de ochi negri stăruise asupra mea. Nu-mi strânsese brațul atunci când încercasem să mă eliberez, dar nici nu îmi dăduse drumul.
Mă liniștisem. Ochii săi erau blânzi, iar senzația de vertij și frică dispăruse. Amorțisem.
Vocea Oliviei mă trezise la realitate. Clark o lovise. Palma lui căzu peste obrazul ei, lăsând în urmă lacrimi. Încercasem să-l opresc, dar băiatul cu ochi negri continuase să-mi țină brațul. Imaginația mea devenise exagerată. Un câine-lup, mult prea înalt, se aruncase asupra Oliviei. Auzeam țipete. Olivia țipa. Eu țipam.
Totul se întâmplase mult prea repede. Într-o secundă Clark o lovea, iar în următoarea secundă...
Băiatul cu ochi negri îmi eliberase brațul. Spatele mi se lovi de pietrele reci. O durere surdă mă făcu să țip, din nou.
Deschisesem ochii. Nu mai eram în fața conacului. Eram în mijlocul unui câmp. Nu mai eram pe jos, iar durerea de spate pe care o avusesem devenise imaginară. Elio Walker mă privea. Vis după vis.
— M-ai drogat ? Ce se întâmplă ?
Fusese singurul lucru pe care reușisem să-l spun dintr-o mie. Se apropiase de mine, asigurându-se că nu am nimic sau cel puțin asta m-a făcut să cred.
— A avut dreptate, ești țicnită.
— Despre ce vorbești ?
Încercasem să-mi aduc aminte cum ajunsesem pe un câmp împreună cu Elio Walker, dar mai întâi trebuia să ajung înapoi la conac. Olivia. Olivia era acolo. Deliram ? Probabil.
— Dacă nu erai atât de naivă, acum erai cu fătălăul ăla de Dylan pe bancheta din spate a SUV-ului tău, iar eu nu trebuia să am grijă de tine.
Se răstise, rotindu-și corpul. Ajunsese în fața mea, nervos și respirând sacadat. Chiar are probleme de comportament. Vulcanic și exploziv, doar asta am auzit despre el în cei trei ani de liceu. Pe lângă multe altele.
— Tu ești cel țicnit de aici. Nu am vorbit niciodată și ai tupeul să vii să-mi spui că tu ai grijă de mine.
Începusem să râd. Plecasem din locul în care stătusem, luând-o în direcția opusă lui. Asta da zi. Înghițisem în sec. Inima nu-mi bătuse niciodată mai tare decât atunci. Elio era în fața mea.
— Ce naiba.
Reușisem să spun înainte să mă prindă de ambele brațe.
— Acum, nu o să-ți mai aduci aminte nimic. Tu o să-ți continui viața plictisitoare, iar eu mi-o voi continua pe a mea.
Buzele lui le atinseseră pe ale mele. Nimic mai mult. Un sărut scurt și apăsat. Cu Elio Walker.
