ELENA
-Deci,eu sunt Elena Wattson ,am 20 de ani și m-am mutat aici împreună cu sora mea care încearcă să mă omoare alături de fratele tău nebun,repet ceea ce mi-a spus acest Deven.
-Vezi,nu e așa de greu,spune el așezându-se pe fotoliul din fața mea.
-Astea sunt toate lucrurile pe care le știu.În rest,nimic.
Ridic exasperată din mâini afundându-mă mai bine în fotoliul de piele ,destul de confortabil.
-Chiar nu-ți aduci aminte nimic despre noi ? întreabă aplecându-se pentru a-și putea sprijini coatele pe genunchi.
-Noi ? întreb încurcată.O,Doamne,sper că nu m-am culcat cu tine,spun simțind un nod în gât.
Nu m-ar fi deranjat,adică e..perfect,dar totuși,partea mea rațională încă speră să nu se fi întâmplat nimic.
-Nu,spune cu un mic rânjet.Încă,rânjetul i se mărește,iar eu casc ochii la el de parcă mi-ar fi povestit de o crimă pe care a comis-o.
-Vreau să merg acasă,schimb subiectul ridicându-mă de pe fotoliu.
-Ești acasă,spune el ridicându-se la același nivel cu mine.
-La casa unde m-am mutat când am venit aici.
-Uite,o să fii fetiță cuminte și o să mă aștepți aici până mă voi întoarce cu un leac pentru...amnezia ta,spune dintr-o suflare ,micșorând distanța dintre noi.
Am luat o gură mare de aer înainte să-l privesc în ochi.
Ochii lui erau o combinație interesantă între culoarea coniacului și schorlitul.Atât de profunzi și atât de inexpresivi.
Am dat afirmativ din cap continuând să-i analizez trăsăturile feței bine conturate.Erau frumoase,expresive și foarte...sexy,într-un mod aparte.
Pentru o secundă,privirea s-a a căzut pe buzele mele ușor între deschise,dar apoi,a revenit asupra ochilor mei,parcă privindu-mă ,până în adâncul sufletului.Nici nu realizasem că a făcut acea chestie ciudată cu super-viteza ,părăsind camera în cel mai silențios mod posibil.
Deven
Dintr-un motiv necunoscut mie,Eva e în viață.Dar asta nu mă oprește din a-i cere ajutorul.Din nou.Chiar dacă eu am fost cel care a omorât-o într-un fel,nu m-ar surprinde dacă mi-ar înfige un țepuș de lemn în inimă.Nu m-ar surprinde nimic la ea în acest moment.
În mai puțin de douăzeci de minute,stăteam în fața ușii de lemn a casei ei ,așteptând răgazul perfect pentru a bate la ea,dar nu a venit.Am tras aer în piept și am bătut de două ori în ușa veche din lemn.
Imediat,ușa aproape a lovit peretele interior,iar din spatele ei a apărut Eva,îmbrăcată în obișnuita ei rochie albă cu aplicații ciudate de care nici nu vreau să știu.Zâmbetul ce-i împovăra fața cu riduri nu era al ei.
-Te-am așteptat,spunea ea luându-mă prin surprindere.Intră.
Îi ascult ordinul și intru puțin sceptic în micuța casă decorată într-un stil pe care,nici după atâția ani,nu mi-l explic.
-Deven...
-Să trecem la subiect,i-o tai încercând să scap de povara de a vorbi cu ea.
-Știu de ce ești aici.Nu te voi ajuta.
Glumește cu mine ?
-Poftim ? încerc să-mi păstrez calmul.
-Nu am cum să te ajut.Tu ești singurul care poate să o ajute.
-Cu ce aș putea eu să o ajut ? Nu m-am născut cu puteri magice de vindecare.
-Odată cu moartea lui Lestad,partea umană a Elenei a murit și ea.Acum,e doar un corp fără creier,incapabil de orice emoție.Sau altceva.Vorbește,dar ăsta e singurul lucru bun pe care poate să-l facă.Nu poate să mănânce și să bea,deci în curând ,corpul vei va vegeta la propriu,spune cu un mic surâs în glas.
-Ți se pare amuzant ? scrâșnesc.
-Fă-o să devină altceva.
-Îmi sugerez cumva să o transform ? Pentru că asta ar însemna să completez procesul ,iar ea va muri.
-Nu și dacă supraviețuiește.
-Nu o să fac asta,spun răspicat îndreptându-mă spre ușă.
-Atunci va muri,o întoarce ea,iar aerul mi se oprește în gât.
-Dacă o fac,orice urmă de umanitate din ea va dispărea.
-Nu uita,iubirea poate bate și cel mai adânc întuneric.
Iubirea.
Un cuvânt ce mi-a făcut pieptul să se ridice involuntar,iar gândul mi-a fugit imediat la Elena.
-Poți s-o faci,mă încurajează.
Nu,nu pot.Sunt un laș,un laș că nu pot să fac asta,dar nu înțeleg de ce.
Poate pentru că ți-e frică să o pierzi ? vocea mea interioară a răsunat în tot capul meu precum un ecou.
-Nu o s-o pierd,am murmurat părăsind micuța încăpere.
ELENA
Mi-am clătit fața cu apa rece ca gheață,alungând senzația de greață ce mi-a acaparat întreg corpul.
Nu înțeleg,am mâncat jumătate de sandviș și dintr-o dată,pofta de mâncare s-a evaporat fiind înlocuită cu o stare de greață inexplicabilă.După ce mi-am eliberat corpul de orice urmă de mâncare sau lichid,am mers în bucătărie pentru un fruct sau ceva ce m-ar putea ajuta cu stare de greață.
Am pășit în camera destul de mare,mobilată în stil vechi și am dat peste un Julian destul de nervos.
-Ai venit,constat eu ușor surprinsă de prezența lui aici.
Nu mi-a adresat niciun cuvânt,doar s-a apropiat ireal de repede de mine,lovindu-și buzele de ale mele violent.Am rămas stană de piatră,dar când buzele sale au început să le frământe pe ale mele,mi-am înfipt mâinile în părul lui mătăsos și l-am tras spre mine adâncind sărutul.
Nu știam ce fac,dar se simțea extraordinar,iar asta cred că este de bine.
Mi-a mușcat buza,iar gura mea s-a deschis scăpând un mic geamăt,dar în același timp,permițându-i lui Julian să-mi cerceteze lăcașul umed cu limba lui caldă.
Limba sa o mângâia pe a mea în cel mai dulce,dar în același timp ,cel mai sălbatic mod,iar atunci când voiam mai mult s-a desprins din sărut ,respirând sacadat.La fel făcând și eu.
-Îmi pare rău,a șoptit printre mici guri de aer înainte ca o durere groaznică de cap să-mi încețoșeze ochii.
Amețeala mi-a pătruns în ființă făcându-mi corpul să se înmoaie precum un jeleu.I-am simțit brațele în jurul taliei mele când picioarele mi-au cedat.
Întuneric.
Asta era tot ce puteam să văd.
Nu știu cum am reușit să scriu acest capitol,dar am făcut-o și sunt fericită că am reușit să duc cartea la un nivel puțin mai mare decât m-aș fi așteptat.The Walkers este pe locul #61 în vampiri,iar asta mi-a adus un strop de încredere în această carte.M-am gândit serios la continuare și din ce am scris separat,o să mai fie vreo 5-7 capitole.
Sper că nu a fost prea plictisitor,ne revedem mâine!
