Te iubesc, în secret.

Îl iubesc ?

Mă trezesc buimacă şi mă uit în jurul meu.Am tot mai des vise legate de Blake şi asta-mi aducea o stare de melancolie şi nervozitate. Privesc ceasul de pe noptieră ce indică ora: 3:00, îmi frec ochii şi mă îndrept spre micuţul geam din camera mea.Privesc cerul şi până şi acesta îmi aminteşte de el, de nopţile în care ne plimbam fără destinaţie unul în compania altuia, fără să ştim ce urmează să se întâmple.

Am icnit când am privit în jos şi zărit o siluetă de băiat, inima îmi bate cu putere şi tot ce îmi repet în minte e: Te rog să fie Blake. Am închis ochii pentru câteva minute, punându-mi dorinţa,deschizandu-i abia când mi-am auzit numele şoptit.

Dezamagirea a pus stăpânire pe mine când am realizat că vocea nu-i aparţine lui Blake, ci lui Kevin. Oricât încerc să fiu fericită alaturi de el tot Blake e în mintea şi inima mea 24 din 24. Iubirea pentru mine a devenit un demon cu o foame incredibil de mare, ce devorează încet orice rămăşiţă din vechea eu.

—Heii. Am şoptit la rândul meu, Privind băiatul ce şi-a făcut sau nu griji pentru mine.

Ceva îmi spunea că, Kevin a început să aiba sentimente pentru mine şi gândul acesta mă terorizează. Nu vreau să fiu iubită cu adevărat, de către o persoană căruia nu îi pot împărtăşi sentimentele. Vreau să fac eu pe dura, dar nu pot călca în picioarele sentimentele altcuiva, aşa cum a făcut Blake cu ale mele.

Încă îmi imaginez fel şi fel de reacţii pe care ar fi trebuit să le am când Blake mi-a declarat iubirea în faţa lui Kevin şi niciuna nu se compară cu reacţia mea. Am reacţionat aşa cum mi-a dictat creierul, nu inima, prefăcându-mă că nu îmi pasă când tot ce îmi doresc e să mă delectez cu gustul buzelor lui.

—Coboară puţin. Șoptetește acesta şi i-am făcut semn să aştepte două minute.

Oare ce vrea la ora asta? Totuşi e destul de târziu şi nici măcar nu m-a anunţat că vine. Poate că doar îşi face griji pentru mine. Trag repede o jachetă pe mine căci vântul suflă aer destul de rece. Cobor repede şi când ajung în faţa casei Kevin mă întâmpină într-o îmbrăţişare călduroasă. Apoi mă sărută scurt pe buze, lăsându-şi fruntea să se odihnească pe umărul meu.

—Kevin, s-a întâmplat ceva? Îl întreb deja îngrijorată.

—Ahm, Amy eu trebuie să plec pentru câteva luni..

—Ce?! Cum adică să pleci? Unde? De ce? Îl întreb simţind cum sângele începe să îmi circule mai repede şi cum picioare îmi tremură.

—Iubito, nu te panica. E o problemă.. de familie. Scuze, chiar nu voiam să afli aşa, dar mama are cancer şi doctorii nu îi mai dau mult timp aşa că vreau să petrec cu ea timpul rămas..

-—Oh, iubitule, îmi pare rău că am reacţionat aşa şi îmi pare atât de rău pentru tine şi mama ta.

Pentru prima dată am putut observa şi partea reală a lui Kevin, cea care nu e făcută din piatră şi venin, ci din inimă şi sentimente.

—Nu e nimic, nu aveai de unde să şti . Nu o să lipsesc mult timp.Cel mult 2 luni,îţi promit.

—Bine.

Mă strânge mai tare în braţele sale sărutându-mă uşor pe frunte,apoi pe obraji,pe bărbie şi în cele din urmă pe buze zăbovind câteva minute acolo, îl simt cum tremură şi el la rândul lui şi cum abia îşi susţine singur greutatea.

—Te iubesc.Spune când îmi dă ultimul sărut .

—Şi eu te iubesc, spun în şoaptă cuvintele ieşind singure.

  S-a desprins uşor de mine şi s-a îndreptat spre maşină aruncându-mi alţi câţiva pupici în aer înainte să o urnească din loc. Spre surprinderea mea fluturaşii din stomac au reînviat, dându-mi speranţe că în sfarşit mă voi vindeca de Blake.

Dar cum pot să iubesc doi oameni odată? Căci chiar dacă nu i-am spus lui Blake, ştie ce sentimente îi port, e foarte evident.

Am intrat în casă şi m-am oprit în faţa canapelei. Oh, canapeaua aia blestemată. Fiecare lucru de prin casa asta îmi aduce aminte de el şi asta e al naibii de dureros. Dar printre durerea asta speranţa că Blake mă va vindeca licărea precum un felinar stricat.

M-am aşezat pe canapea, am strâns pătura la piept şi le-am dat frâu liber lacrimilor, pentru a alunga toată durerea şi stresul acumulate în ultimul timp.

—Sunt singură,din nou...spun printre suspine.

Tata e tot plecat de ceva vreme, iar Emma s-a mutat într-un alt oraş, şi mă simt cum doar odată m-am mai simţit aşa singură , când mama a murit. Chiar dacă în acel moment am fost înconjurată de o mulţime oameni eu tot m-am simţit al naibii de singură.

Îmi e dor de ea. Dacă ar fi fost aici ar fi venit să mă îmbrăţişeze şi să îmi facă o cană de ciocolată caldă, aşa cum obişnuia să facă atunci când nu mă simţeam bine.

—Îmi lipseşti, mami.