Te iubesc, în secret.

Epilog

- Sigur o să îi placă?  o întreb pe Emma puţin agitat. 

- Desigur Blake,  mi-aş fi dorit o aşa aniversare de 16 ani. 

E aniversarea de 16 ani a micuţei mele Sophie, care îmi reamintește mereu că nu mai e atât de micuță și îmi doresc ca totul să iasă perfect. Ea merită absolut totul. 

Anii au trecut prea rapid, ador să o privesc cum creşte,  cum se face din ce în ce mai minunată, cum începe să semene din ce în ce mai mult cu Amy. Îmi lipsește atât de mult încât amintirea ei mă lasă fără suflu și cu un gol imens în suflet.

Am avut puţin noroc şi cu Emma,  mi-a fost aproape mereu de la moartea lui Amy. Am rămas prieteni buni, căci iubirea față de Amy și Sophie ne apropiase.

  - Gata,  am terminat! spun mândru de munca mea.

- Am făcut o treabă excelentă , spune Emma cu un zâmbet uriaş pe față .
     

                        ***
* Din perspectiva lui Sophie *

 Mă aflu în sfârșit în orașul meu natal, oraș din care tata a decis să fugim după moartea mamei căci îi aduce prea multe amintiri dureroase. Dar, iată-ne din nou aici, căci tata a cedat insistențelor mele obositoare. Aici, o simțeam mai aproape de mine. 

Abia când am împlinit doisprezece ani tata a început să îmi dea răspunsuri complexe la întrebările mele neîncetate. Ador să îl ascult cum povestește de ea, iubirea ce i-o poartă nu a dispărut nici măcar după atâția ani. E un bărbat minunat.

Acum mă îndrept spre pădurea de la periferia orașului, pădurea care îi aducea liniște în sufletul mamei, cea în care ea și tata s-au căsătorit. Cu cât mă apropii mai tare de ea simt un gol puternic în stomac, iar ritmul cardiac îmi crește din ce în ce mai tare. Am înaintat tot mai adânc în pădure, până am găsit un loc potrivit, un loc în care să mă simt alături de ea. M-am așezat pe covorul de frunze uscate ascultând cântecul îndepărtat al păsărelelor și imaginându-mi că îmi e alături.

- Oh mamă, mi-aş dori să te pot strânge la piept, șoptesc pentru mine.

Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji, făcându-mă să mă cutremur la contactul cu briza rece.  Aici dorul față de mama pe care nu am cunoscut-o niciodată cu adevărat se întețea tot mai tare, creându-mi un gol uriaș în stomac și în suflet. De parcă o mare parte din mine lipsește. Am dus mâna involuntar la colierul primit în dar de la ea cu câteva clipe înainte să moară. 

- Am să revin, mami, spun ridicându-mă de jos pentru a mă îndrepta spre casă unde sigur mă așteaptă tata cu o petrecere surpriză, așa cum face în absolut fiecare an.

  Frunzele scot sunete plăcute sub greutatea corpului meu, dar ceea ce mi se pare ciudat e faptul că se aud nu doar atunci când pășesc eu pe ele. M-am oprit pentru o secundă ascultând cu atenție, nu se mai aude nimic. Am început din nou să merg, sunetul începuse din nou, în sincron cu pașii mei, dar nu proveneau de la mine. Mă întorc rapid dând cu ochii de un tip ce încerca să se ascundă după niște copaci, renunță când își dăduse seama că l-am observat.

 
 - Hei, tip dubios! Mă urmăreai cumva? îl întreb în timp ce se apropia sfios de mine, cu fața roșie. 

- Hei, îmi pare rău dacă te-am speriat. Da, într-un fel te urmăream, dar doar pentru că ești singura fată care se aventurează singură prin pădurea aia deasă. Dacă aș fi fost un criminal? vorbește atât de repede încât nici nu am observat că deja el mă certa. 

-  Și ești un criminal? întreb făcând câțiva pași în spate teatral. 

- Nu, sunt Noah Milles, întinde mâna și eu bufnit într-un hohot de râs.

- Mă bucur că nu ești un criminal, îi strâng mâna încercând să nu râd. Dar tot ești dubios, o retrag rapid. 

Mă întorc și îmi continui drumul, dar el se ține după mine precum un cățeluș. 

-  De ce continui să mă urmărești? mă opresc pentru a ajunge în dreptul meu.  

- Păi te conduc până la periferie, poate eu nu sunt un criminal, dar ai șanse să dai de unul până acolo. 

- Bine, tip dubios, dar cavaler, îi spun chicotind.

M-a însoțit până la șosea într-o liniște deplină, făcându-mă parcă să îmi doresc să mai stau puțin.

- Păi, mersi că m-ai însoțit, Noah.Se pare că nu am dat de nici un criminal, dar mersi oricum, spun ferindu-mă de privirile lui insistente.

- Mi-a făcut plăcere, nu mi-ai spus cum te numești. Unde te mai pot găsi? spune mutându-și privirea în pământ.

- În inima pădurii, Noah! spun alergând către casă punând capăt conversației.