Te iubesc, în secret.

Inimă frântă.

- Astăzi veţi fi externată, mă anunță doctorul cu un zâmbet insuportabil pe față.

- Adică, pot merge acasă? vreau să clarific situația.

- Da, domnişoara, asta înseamnă, răspunde înlocuind zâmbetul cu o privire exasperată.

Cuvintele medicului răsună periculos de tare în timpanele mele, şi parcă aud cum inima mea moare încet odată cu încetarea bipăitului enervant al aparatelor, care încet-încet îmi erau deconectate.

Se pare că sunt bine, fizic, căci psihic sunt un dezastru. Inima mea e făcută bucăţi, sufletul jeleşte în mine, mintea îmi zboară aiurea la fel şi fel de lucruri inutile, iar încă port copilul acelui nenorocit în pântec. Ştiu că odată ieșită pe uşa spitalului totul are să se destrame, atât de încet încât la final voi fi destrămată odată cu ele. Iubitul meu, sau mai nou, fostul meu iubit, mă va lăsa baltă. Îmi va spune să plec din casa lui și din viața lui, căci probabil m-a alungat deja din sufletul lui.

Dacă nu îl am pe Blake, nu am nimic.

Cum pot trăi ştiind că l-am trădat? Cum pot sta departe de el ştiind că Kevin va atenta la viaţa lui, şi cel mai important: Ce voi face cu acest copil? Deşi creşte şi se dezvoltă în mine, nu simt că e al meu. Pentru mine e un lucru străin. E copilul lui Kevin şi atât.

- Blake? îngân în speranța că îi voi câștiga atenția.

- Da, Amy? întreabă încercând să evite contactul vizual, contact de care am atâta nevoie pentru a-i descifra inima, sentimentele, emoţiile.

Aşa a fost toată săptămâna, după ce tata mi-a spus că a apărut o problemă şi că  probabil se va întoarce la începutul lunii viitoare, pentru că are de gând să se recăsătorească cu o femeie de care habar nu aveam că există în viaţa lui. Acea femeie nu-i va ocupa locul mamei mele, nu voi perimte asta. Nu voi permite ca acea femeie să îmi pătrundă în suflet, am o singură mamă, sau cel puţin am avut.Şi deşi mă părăsise de două ori, prima oară când m-a abandonat, iar apoi când a murit, încă o iubesc. Încă o iubesc nespus şi nimeni nu ar putea înlocui acea iubire. De aceea am nevoie de mama, căci ea reuşea să îmi vindece sufletul rănit cu un simplu zâmbet, reuşea să îmi readucă inima la viaţă doar strângându-mă în braţe. Dar acum, nu mai am nimic.

Blake m-a evitat toată săptămâna, deşi a stat în spital alături de mine îşi găsea de lucru pe altundeva, acolo unde nu eram eu. Nu mă privea, nu mă îmbrăţişa, nu mă săruta şi nici măcar nu îmi vorbea. Ştiu că totul s-a terminat, însă îmi e atât de greu să accept.

Să accept faptul că am pierdut singura persoană care mă făcea să mă simt importantă, iubită şi protejată.

- Nu e nevoie să mă duci, voi lua un taxi, șoptesc la fel de încet, mulţumindu-i mental tatălui meu pentru banii pe care mi i-a trimis. Deşi nu sunt mulţi, îmi sunt de ajuns cât să mă întreţin trei săptămâni, maxim o lună. Iar pentru moment, e suficient.

Nu îi spusesem de sarcină, nu am ştiut cum şi nu am putut. Nu am putut să îi spun că port în pântec un copil care nici măcar nu e al iubitului meu, la vârsta de optsprezece ani. Nu îi pot spune că am nevoie de mai mulţi bani pentru că nu pot muncii și că am nevoie să mă întrețină, acum are alte priorități în viața sa.

Simt deja micile mişcări ale copilului, iar de fiecare dată un fior neplăcut îmi străbate întregul corp. Poate că aş fi iubit micuţa creatură ce creşte în mine, dacă aparţinea omului pe care îl iubesc şi care mă iubea cândva.

- Termină Amy, vii cu mine, se răsti deschizând portiera mașinii.

Inima mi-a crescut considerabil la aceste cuvinte, dar într-un fel le pot înțelege adevăratul sens. Blake nu vrea să mă lase singură poate pentru că înainte de a fii într-o relaţie am fost cei mai buni prieteni, ne-am promis să ne fim alături la bine şi la greu, indiferent de greşelile celuilalt.

- Ok, oricum trebuie să îmi iau hainele de la tine, șoptesc la fel de încet, înghițind în sec adeseori din cauza nodului format în gât.

Blake încuviinţă. Semn că acesta e lucrul corect. Lucrul corect e să plec din viața lui, să dispar din peisaj. Deja îmi pot imagina viitorul crunt fără Blake, deja îmi imaginez cum tata are să mă dea afară din casă considerându-și propria fiică o fată de moravuri uşoare, dar ce doare mai tare, e că Blake deja mă crede aşa.

- Amy, sper că şti că între noi...încearcă să spună bâlbâindu-se, dar îl opresc.

- Blake, vreau doar să găseşti o fată care să te iubească la fel de mult cum o fac eu, îi spun printre suspine. Însă, sper ca ea să fie mai deșteaptă decât mine, să ştie că tu meriţi să fi preţuit şi iubit mai presus de orice. Să îţi amintească în fiecare dimineaţă ce persoană minunată eşti, şi să doarmă noaptea cu capul pe pieptul tău, aşa cum eu obişnuiam să o fac. Vreau să fi fericit, nu mă interesează că nu voi mai fi eu fericirea ta, atâta timp cât te ştiu zâmbind, continui să spun în timp ce  lacrimile îmi năvăliră chipul deşi am încercat să mimez un zâmbet.

Blake a rămas tăcut, privind atent drumul prin parbrizul maşinii, ignorând tot ceea ce i-am spus.

Iar eu mă simt pierdută, pierdută între lacrimi şi bucăţile mele de inimă frântă.