Te iubesc, în secret.

L-am distrus.

Urmăresc sângele scurgându-mi-se pe degete, ca mai apoi să picure pe gresia albă a bãii, ascult strigătele disperate a lui Blake dar nu vreau să-i răspund, vreau să stau aici sperând că viaţa mea are să se termine. Lacrimile îmi curg şiroaie pe chipul meu palid, mi-am sprijinit spatele de cabina duşului, respiraţia devenidu-mi întretăiată.Fiecare minut se derulează chinuitor de lent, în minte apărându-mi secvenţe din viaţa mea până în acest moment. Un hohot de plâns mi-a scăpat când imaginea mamei mele, părăsindu-mă mi-a apărut în minte. A plecat din viaţa mea, ca mai apoi să părăsească această lume în intregime.

- Amy, ce s-a întâmplat?! Nu mai fă nicio miscare, intru acum! a fost tot ceea ce am mai putu auzii din partea lui. 

Apoi, totul a devenit negru.

Într-un final începusem să mă visez pe un munte înalt, privind cerul senin, inima îmi bătea nebuneşte când un miros atât de cunoscut mie mi-a invadat simțurile.

- Amy, draga mea. Ce faci aici? Mă întrebase mama pe un ton calm, imaginea ei apărându-mi neclară în minte. Am întins mâinile spre ea, dar aceasta făcu un pas în spate.

- Nu mă abandona din nou, mami. Ia-mă cu tine, te rog... Doar, ia-mă, i-am spus printre lacrimi, încercând să mă apropii de ea, dar cu cât înaintam cu atât se îndepărta imaginea ei.

- E prea devreme Amy, mai ai atâtea de văzut, atâtea de făcut cu viaţa ta!

- Dar mamă, nu mai am o viaţă. Blake e viaţa mea, iar acum l-am pierdut... L-am pierdut definitiv, mami. Cum pot trăi fără el? o întreb dorindu-mi să mă apropii tot mai mult de ea.

- Ai un copilaş, scumpa mea. Deşi acum nu ţi-l doreşti, el îţi va aduce cele mai multe bucurii, îmi răspunsese pe un ton liniștitor.

- Nu are cum să mă bucure mamă, te rog... Nu mă lăsa aici, o implor întinzându-mi mâinile spre ea.

- Nu renunţa la el aşa cum am făcut eu Amy, nu îl abandona! O să regreți veșnic, mă avertiză înainte să fie înlocuită din nou de o negură sinistră. 

Mi-am întredeschis ochii, simţind cum o durere fulgerătoare îmi străbate capul, mi-am dus mâna spre acel loc, începând să îl masez uşor în timp ce mici suspine îmi părăseau buzele. Încerc să îmi amintesc ce s-a întâmplat şi unde sunt, am deschis mai mult ochii, realizând bipăitul enervant al aparatelor, dându-mi seama că mă aflu într-un spital. Hohote de plâns m-au cuprins imediat ce am realizat că imaginea mamei a fost rodul minţii mele. Ea nu e lângă mine, nici măcar tata nu e... Iar Blake...Uşa s-a deschis brusc, izbindu-se de perete... Iar, Blake, echiar aici.

- Amy, eşti bine? a întrebat acesta, ca mai apoi să scoată capul pe uşă şi să cheme unul dintre doctori.

                                                                                      ***

- Amy, îmi poţi spune în ce an ne aflăm? mi-am dat ochii peste cap la întrebarea doctorului.

- Am pierdut sânge, nu m-am lovit la cap! i-am replicat pe un ton dur, dar privirea încruntată a lui Blake mă făcu să oftez şi să îi răspund. Suntem în anul 2016.

- Bine. Îmi poţi spune şi luna? continuă cu întrebările inutile.

- August.

- Perfect, replică făcându-i semn lui Blake să îl urmeze afară, acesta se conformează în timp ce eu rămân tăcută, privind în gol.

Sângele îmi pulsează nebuneşte în vene, inima mă doare mai tare decât capul sau încheietura rănită. Sunt conştientă că Blake se află doar din milă, nu îşi doreește să mă lase singură, dar acum că mi-am revenit, nimic nu îi va mai sta în cale. Respiraţia mi s-a oprit din nou când uşa s-a deschis iar lăsându-i loc unui Blake abătut. S-a aşezat în linişte pe scaunul de lângă patul meu, privindu-mă acuzator.

- Blake...am şoptit, iar el și-a îndreptat întreaga atenţie spre mine. Cearcănele lui sunt atât de  evidente, semn că nu s-a prea odihnit, iar asta mi se datorează doar mie. Tot acest dezastru mi se datorează mie.

- Da, Amy? a răspuns pe un ton lipsit de vlagă, un ton care nu îmi permite să-i citesc sentimentele.

- Spune-mi te rog că a dispărut, i-am şoptit şi mă privii confuz. Spune-mi te rog că am pierdut copilul, am continuat pe acelaşi ton plin de durere, iar Blake a dat în semn negativ din cap.

- E încă acolo, Amy. Copilul tău şi a lui Kevin trăieşte în tine și e nedrept pentru el să îi dorești moartea, îmi răspunsese scârbit. 

Din nou lacrimile au început să îmi invadeze chipul, făcându-mă să suspin şi să mă blestem în gând. Ştiu că Kevin sigur aflase despre faptul că-i spusesem adevărul lui Blake, iar asta mă doare şi mai tare, faptul că ştiu că viaţa lui e pusă în pericol.

- Te rog, Blake, ai grijă... Kevin s-ar putea sã...încerc să spun, dar mă întrerupe ridicând mâna.

- Kevin nu mai are ce să îmi facă, Amy. Mi-a luat deja tot ce aveam mai presus, tot ce iubeam şi tot ce îmi doream pe lumea asta. M-a distrus, a câștigat și e în sfârșit fericit.

Durerea din glasul lui mi-a facut inima să se strângă, căci nu doar Kevin îl distruse,ci şi eu am făcut-o, poate mai mult decât el. 

Eu l-am distrus pe Blake.

Am distrus omul care mă iubea necondiţionat.

Am distrus persoana pe care eu o iubeam.

Iar acum, nu mai am pe nimeni.

Sunt singură.