Elementarii si Cheile din Erydanus- Vol 2

The boy in the shadow

              Perspectiva Mewina
       După dispariţia neaşteptată a lui Mike, toţi am fost devastaţi. Mai ales Jake, plângea în continuu.
       Trecuseră două zile. La şcoală totul era anost. Din acea zi, nu am mai văzut lumina soarelui. Norii de furtună au acoperit întreg cerul, iar valurile mării se izbeau cu putere de stânci.
        - Jake..? Cum te mai simţi? îl întreb pe sărmanul băiat care privea pe geam devastat.
        - Mă simt oribil. răspunse acesta întorcându-şi privirea spre mine. Din cauza mea, Mike nu mai este.
        - Nu spune asta. El a vrut doar să-i salveze pe acei oameni.
        - Ştiu, dar mă refer la vorbele pe care i le-am spus. Am fost dur şi nu m-am gândit că l-aş putea rănii.
        - Înţeleg. Ce aş putea face ca să te scot din starea asta?
        - Nimic.
        Am tăcut din gură. M-am îndepărtat de el în linişte. Clopoţelul sunase de douăzeci de minute, iar profesorul nu ajunsese. Era ultima ora, iar după încă zece minute pe uşă intră doamna de serviciu, anunţându-ne că putem pleca acasă.
        În drum spre casă, mi-am scăpat cheile pe jos. Mă aplec să le i-au, dar cineva mi-a luat-o înainte. Îmi ridic privirea şi-n faţa mea stătea un băiat înalt, îmbrăcat cu o jachetă neagră din piele, o bluză albă, jeanşi negri şi o pereche de teneşi închişi la culoare. Faţa îi era mai palidă. Avea nişte ochi atât de frumoşi, o culoare rar întâlnită, violet cu albastru.
         - Mersi. îi spun băiatului, luându-i cheile din mână.
         - N-ai pentru ce. Tu eşti fata de pe navă. îmi zice acesta analizându-mă.
         - Ai fost şi tu capturat de profesorul Xenovius?
         - Da.
         - Şi..vrei să stai mai mult în oraş?
         - Păi...nu am unde să merg. Părinţii mei au murit acum mult timp, iar acum stau cu chirie.
         - Înţeleg. Uhm..poate ne mai vedem.
         - Mi-ar plăcea.
         - Ceau!
         - Pa!
         Asta a fost foarte ciudat. Totuşi, tipul ăsta îmi pare foarte cunoscut, dar nu-mi aduc aminte de unde. Mă uit în spate, să văd în ce direcţie o ia. A dispărut. E imposibil, mai e mult până ajungi în intersecţie. Probabil e mai rapid sau mintea mea imi joacă feste.
         Ajunsă acasă. I-am găsit pe ceilalţi stând pe canapea în living.
         - Bună! Ce faceţi? îi salut.
         - Hei..binie. Stăm şi ne gândim cum să-l aducem pe Mike înapoi. îmi spuse Ysera.
         - Vă pot ajuta?
         - Daa!! Te rugăm.
         Mă aşez lânga Connor care studia talismanul lui Mike. După acel incident, cei nouă s-au simţit foarte ciudat. Nu-şi mai puteau citi gândurile unu altuia, nu mai puteau să-şi combine puterile, erau liberi.
         - Tot nu înţeleg, de ce piatra străluceşte? zise Connor privind atent cristalul albastru.
         - Teoretic..nu trebuia să strălucească, doar dacă.. fac o mică pauză.
         - Doar dacă ce? întreabă Jake.
         - Bă..nu-mi mai pot aduce aminte. Ceva mă împiedică să gândesc.
         - Soră, e totul în regulă? spuse Ysera.
         - Cred..nu ştiu. Mă doare capul.
         - Să-l anunţ pe tata?
         - Nu! El nu trebuie să afle că Mike a dispărut şi că eu am pierderi de memorie.
         Urc sus în dormitor. Privesc pe geam stejarul din curte. Era seară. Parcă stă cineva acolo, lângă trunchiul copacului. Cobor în grabă scările ieşind afară. Ceilalţi s-au luat după mine.
         Acea siluetă dispăruse, în momentul în care ne-am apropiat de stejar.
         - Mewina?! Ce se petrece? mă întreabă Chris.
         - Aţi văzut şi voi acea siluetă? îi întreb.
         - Uhm..nu. Crezi..că ar putea fii Mike?
         - Nu sunt sigura, dar a dispărut.
         - Hai să mergem în casă, că-i frig! se plânse Valentina.
         Am intrat toţi în casă. Mai arunc o dată o privire spre copac ca să fiu sigură că nu mai este nimeni, după am închis uşa.
        
         Dimineaţa următoare îmi simţeam corpul cum arde. Ysera mi-a zis că am temperatură. Azi e sâmbătă, fără teme, fără şcoală.
         Mă ridic cu greu din pat. Ce mi s-a întâmplat? Tot corpul mă doare. Noroc că era Ysera lângă mine ca să mă ridice.
         - Soră, nu poți sta aşa. Trebuie să mergi la doctor. îmi zise Ysera.
         - Şi ce să-mi facă? Ştiu mai multe ca ăla. O să merg până în parc să adun câteva ierburi. Tu..pregăteşte masa. Vin într-o oră.
         Am plecat în spre parcul din faţa liceului. Aici găsesc tot ce-mi trebuie. Vremea se înrăutaţea pe zi ce trece. Nu erau mulţi oameni în parc. Când nu era nimeni atent, m-am băgat după tufişuri.
         - Bun..să vedem. zic în timp ce scot o bucată de hârtie din buzunar. Petale de trandafir, frunze de tei, coji de ghindă şi urzici.
         Am căutat toate astea timp de jumătate de oră. Aveam nevoie de un numar exact de ingrediente. Mai îmi trebuiau doar frunzele de tei. Ies fain-frumos de după tufişuri şi merg pe alee fără a mă gândi la ce ziceau oamenii. Ceva, mai bine zis, cineva îmi atrage atenţia. Era tipul de ieri. Acesta mă salută, eu, întorcându-i gestul.
         - Hei! spuse el.
         - Bună.
         - Ce ai în mână?
         - Păi, nişte plante. zic scurt fără al privi în ochi.
         - La ce îţi trebuie?
         - Pentru şcoală. mint.
         Mă privea bănuitor. Oare şi-o fi dat seama pentru ce-mi trebuie plantele?
         - Mişto. Şi eu făceam deastea la şcoală.
         - Dar câţi ani ai?
         - 17. Tu?
         - 15.
         - Eşti frumoasă pentru vârsta ta. Pot să ştiu cum te cheamă?
         - Nup.
         - De ce?
         - Uhm..uite..mai vorbim. Ok? Acum am treabă şi mă cam doare capul.
         - Uff..bine.
         Am plecat de lângă el. Mă simţeam foarte ciudat, de parcă aş fi încolţită. Ajung acasă la timp. Ysera era în bucătărie, pregătea oala pentru poţiune.
         - Ai adus ingredientele? mă întreabă ea.
         - Da. Uite-le. şi le pun pe masă.
         - Uhm..Mewina, unde sunt frunzele de tei?
         - Cum adică? Nu le-am luat?
         - Nu. Sunt toate celelalte, în afară de frunze.
         - Uf..am uitat. Revin într-o secundă.
         Nu pot să cred că din cauza acelui tip am uitat să iau frunzele de tei.
         Se făcuse seară. Nu mai erau mulţi oamnei care se plimbau prin parc. În două minute am luat câteva frunze şi am părăsit parcul. Pe trecerea de pietoni traversa o bătrânica cu nepoţelul ei. Din spatele meu se aude un huruit de maşină tunată. Şoferul cred ca era beat că accelera tot mai tare. Sărmana femeie nu a putut realiza ce se întâmplă, a fost prea târziu. Un zgomot de frână puternică îmi apasă timpanele. Rămân în stare de şoc.. ca orice alt beţiv, a plecat de la locul accidentului. Ochii mei se măresc instant, văzând ca bătrâna şi nepotul său erau în siguranţă. Respir ușurată, dar cu întrebarea " Cine a făcut asta?".
           Lângă femeie se afla un tip. Cred că acesta a salvat-o. Merg să văd dacă doamna cu pricina este bine. Spre surprinderea mea..salvatorul era chiar tipul cu care m-am întâlnit în parc.
           - Mulţumesc tinere. Nici nu ştiu cum să te răsplătesc. zise bătrânica cu un zâmbet cald.
           - Sincer, nu trebuie să-mi mulţumiţi sau să mă răsplătiţi.
           - Oh..dar nu fi modest..uite, poftim o bomboană cu mentă. iar femeia îi înmânează o bombonică într-un ambalaj verde.
           Până să ajung, femeia plecase. Băiatul mă observă şi mă salută.
           - Bună! îmi zice acesta cu un zâmbet ştrengar.
           - Hei.
           - Ce faci la ora asta pe strădă?
           - Acelaşi lucru te-aş putea întreba pe tine. Cum ai reuşit s-o salvezi pe acea bătrână? Era cam imposibil s-o faci.
           - Uhm..nu e aşa greu. Doar am tras-o de pe trecere. Da, dar.. de ce.. mă întrebi? se bâlbâie evitând contactul vizual.
           - Doar aşa..am fost curioasă.
           - Mergi acasă? schimbă subiectul.
           - Da..ai vrea sa vii cu mine?
           - Da..mi-ar plăcea.
           Am pornit către casă fără a mai spune ceva, poate doar câte o afirmaţie despre luna plină sau constelaţii. Ajunşi acasă toţi l-au întâmpinat pe noul meu amic cu câte un zâmbet.
          - Salut! zise Chris dându-i mâna.
          - Hei!
          Chris mă trage de-o parte spunându-mi:
          - Mewina..tipul ăsta îmi pare foarte cunoscut. Ție nu?
          - Sincer..da.
          Am început să-i povestesc ce am văzut în seara asta şi cum m-am întâlnit cu el.
          - Îţi mai aduci aminte povestea semizeului alungat?
          - Normal. Când s-a întâmplat?..parca acum 10 ani. Fiu de-al lui Hades..doar că nu-mi mai aduc aminte cum îl cheama..încerc, dar începe să mă doară capul..de aceea am avut nevoie de plantele din bucătărie .
          - Înţeleg..păi..eu pot să-mi aduc aminte..numele său este Erebus. 
          În acel moment am crezut că leşin..ceva mi s-a întâmplat, cineva mă controlează.