Elementarii si Cheile din Erydanus- Vol 2

S-a stins Lumina...

          În următoarea dimineață am plecat de la conacul Lyrei spre Varda de unde vom lua o barcă spre Insula Lehtos, cel mai estic loc de pe Pământul de Mijloc și totodată cel mai deșertic.
           Ultima cheie, nici n-am simțit cum a zburat timpul, deși tot simțeam ca mai avem cale lungă până să o izgonim pe Batress și mai e și așa zisul meu fiu care lucrează pentru acele nemernice. Această ultimă cheie ne va ajuta sa o eliberam pe prințesa din Erydanus, dar de ce am impresia că nu ăsta e finalul, ci marele final se apropie cât de curând.
           - Mike, ești bine? mă întreabă Lina ațintindu-mă cu privirea.
           - Da, n-am nimic, puțin obosit. o menajez ușor, după o mică înțepătură în mâna stângă mă face să gem de durere.
           - Mike, ce ai?? Mâna ta, ce ai făcut? mă întreabă îngrijorată.
           - E de rău, Lina. A început...
           - Ce anume?
           - Transformarea mea. Trebuie să găsim acea cheie cât mai repede. Nu știu cât timp mai am, dar simt cum înaintează în corp.
           Mewina care ne-a auzit conversația a venit lângă noi. Se uita la mine apoi la mână după care îmi spune:
           - Trebuie să existe un leac, un praf, o vraja, ceva...orice! Nu poți lăsa otrava să te acapareze, cu cât e scoasă mai repede, cu atât mai bine.
           - Mewina, tu nu înțelegi că nu e cale de întoarcere. Voi deveni întunecat și îmi voi accepta soarta, tot ce vă rog e să nu fiți lângă mine când totul se va termina.
           - Tu nu înțelegi că nu te abandonăm. Dacă încerci să te îndrăgostești din nou, poate vei fi salvat.
           - Iubirea nu mai există pentru mine. Am trecut prin prea multe. Acum scuză-mă, dar trebuie să mă retrag. mă îndepărtez puțin de grup, păstrând distanța până în Varda.
            Ajunși în Varda luăm o barcă direct spre insulă. Soarele apunea încet, valurile se onduiau lin pe lângă vas, liniște totală. Până o bubuitură ne-a atras atenția.
            - Ce a fost asta? întreabă Chris uitându-se peste babord.
            - Am lovit ceva. spune Ysera.
            - Sau ne-a lovit ceva. zic privind apa oceanului.
            Niște ochi galbeni aurii mă țintuiau cu privirea de sub valurile care se izbeau puternic de vas.
            - Ce vrei sa spui? Apele acestui ocean sunt liniștite. Nu am auzit până acum de vreo creatură care să trăiască aici. zise Ysera puțin îngândurată.
            - Păi orice ar fi e aici.
            Un braț gigantic de zece metri lovește una dintre vele rupând-o. Ne-am ferit din fața tentaculului care dădea să ne izbească. Mewina și Ysera și-au scos săbiile încercând să rănească bestia, dar în zadar căci lamele săbiilor s-au rupt, ceea ce e greu de crezut pentru că armele elfilor sunt indestructibile.
            Alte două brațe au ieșit din apă onduindu-se haotic în aer. Toți încercau să oprească caracatița gigantică din a ne distruge vasul. Eu stăteam pe tușă de data aceasta. Priveam marea, iar vibrațiile negative mă nelinișteau. Hipnotizat de puterea apei mă arunc de pe vas.
             Creatura era chiar sub vapor, puteam să-i văd gura cu cele cinci rânduri de dinți ascuțiți, până și ventuzele aveau colți sfâșietori. O priveam tăcut până când aceasta m-a zărit, îndreptându-și cel mai mare tentacul către mine. Însă cu o ondoire a brațului îi contracarez lovitura. Nervoasă, bestia se desprinde de vas venind spre mine cu gura larg deschisă. Cei de pe vas încercau să privească întreaga scena. Într-o secundă ajung în gura creaturii care încerca să mă sfâșie cu dinții. Îmi continui drumul pe trahee în jos până în dreptul inimii după care cu ajutorul puterilor o străpung în inima ieșind afară din trupul caracatiței care urla împroșcand cerneală peste tot. Sar din apă pe punte cu inima ei în mână. Toți se uitau la mine mirați și puțin speriați cu un ușor dezgust.
              - Ce ai făcut? vine Mewina la mine supărată.
             - Cu plăcere. le zic cu un zâmbet ironic.
             - Nu e bine. Săraca creatură păzea aceste ape. Acum ai perturbat echilibrul.
            - Și preferai să muriți în luptă? Crezi că se lăsa așa usor? spun pe un ton iritat.
           - Puteam s-o gonim.
           - Nu ați fi reușit. Mewina acea creatură v-ar fi înghițit pe toți dacă nu ați fi omorât-o, dar fie facem cum credeți voi, dacă ajutorul meu nu vă convine.
          - Mike, nu înțelegi că e grav ceea ce ai făcut? Acum cine va mai proteja ocean?
          - Las-o baltă. și dau să plec înăuntru, însă mă prinde de braț.
          Cu cealaltă mână o expulzez în partea opusă, ceilalți șocați de gestul meu. Îmi privesc mâna care devenea tot mai gri cu nuanțe de negru.
          - Mike, mâna ta.. spuse Lina îngrijorată.
          O bag în buzunar și-mi văd de treabă fără a-i mai asculta pe restu cum bombăne aiureli.
         Ajunși pe insulă pornim pe drumul frumos pavat până în centrul acesteia unde vom găsi cheia. Încă puțin și vom termina. Situația mea se agrava din ce în ce mai tare.
         În inima insulei se afla un stejar bătrân cu frunze aurii. Lumina care se reflecta îl făcea și mai strălucitor. Unde ușoare de energie veneau dinspre copac.
         - Unde e cheia? mă întreabă Mewina.
         - Aici, doar că nu îmi pot da seama exact unde. îi răspund cercetând copacul cu privirea.
         După un scurt moment de liniște, în care toți ne uitam în jur cu gândul că poate vom gasi ceva, le-am spus.
         - E sub copac! le atrag atenția.
         - De unde știi? intervine Megan.
         - După cum bine vezi șanțurile trunchiului formează o săgeată.
         - Eu nu văd nicio săgeată.
         - Și acum vrei sa spui ca am halucinații?
         - Nu doar ca efectiv nu se vede. Niciunul dintre noi nu vede.
         Cam suspect... Dar poate e făcut în așa fel încât doar eu să pot vedea. În orice caz m-am pus pe săpat cu ajutorul unei vrăji, bineînțeles. Undele se amplificau cu cât mă adânceam. Pământul de sub mine se fisură căzând într-o cavernă. Ceilalți erau la suprafață strigând după mine.
           - Sunt bine! le comunic ridicându-mă de pe jos.
           - Mike, ce vezi? mă întreabă Mewina.
           - E un fel de rețea formata din crengi care circula pe întreaga planetă.
           - Ai mare grijă! Dacă rănești vreo rădăcină s-ar putea să afectezi un teritoriu. Nu știm exact unde duc aceste ramificații, cert e că totul depinde de ele.
           - Vezi cheia? intervine Chris.
           - Da, e protejată de trei ramuri ale copacului.
           - Poți s-o iei?
           - E cam imposibil, dar încerc.
           - Ai nevoie de ajutor?
           - Nu, nu.. Mă descurc.
           Deci dacă rănesc rădăcinile planeta moare. Încerc să-mi strecor mâna printre crengi, dar degeaba. Am încercat s-o împing cun o crenguță, în zadar. Tot ce a mai rămas e să tai acele rădăcini.
           Mi-am închis ochii concentrându-mă la cheie. Venele începuseră să strălucească, iar când mi-am deschis ochii aceștia aveau o nuanță aurie. Cu o mișcare a mâinii crengile au fost retezate. Din această cauză toate rădăcinile au început să se usuce, o explozie de lumină a țâșnit la suprafață, norii roiau în jurul razei de lumină. Un mic cutremur făcuse ca locul să se fisureze încetul cu încetul. Am reușit să ies fix când copacul a ajuns sub pământ.
            - Mike, ce ai facut? mă întreabă Mewina speriată.
            - Am luat ultima cheie.
            - Nu doar asta. Ți-am spus să nu te atingi de rădăcini. Acum întreaga planetă e vulnerabilă.
            - Asta e o mică problemă. Acum trebuie să ajungem în Erydanus să reîntregim coroana.
            Mewina și Ysera ne-au spus cum să deschidem portalul către Erydanus. Toți in cerc ne țineam de mâini după care am rostit încântația.
           " Ascendo vivide moldera, calassio pregy untré Aquarion, Fleymo, Aerys, Terra, Tempus, Apolla, Lumia, Amorellya, Spectra é Thalathos. Afrigo mentelü trigö äzxertyum wersaltra quinté Erydanus."
             Un val de energie s-a extins, iar in mijlocul nostru, de sub pământ apare o boltă de piatră albă pe care erau gravate cele zece simboluri ale Elementarilor, iar sub ele era câte o scobitura de forma pandantivelor noastre. Fiecare a pus pandantivul la locul său de drept, când ultimul pandantiv a fost pus, simbolurile au început să strălucească, mii de fulgere au lovit pământul în acel moment. Imediat după aceea puteam vedea o pelicula cenușie cu mici scăpări de culoare. Am trecut prin portal într-o cu totul altă lume, o lume în care te simțeai în largul tău, simțurile îți erau ascuțite, simțeai căldură în suflet. Era un paradis, însă mereu există ceva să distrugă ceea ce este frumos...