Nu simt cu voi,
nu împărtășesc gânduri,
nici simțiri,
căci întotdeauna mă simt în plus
într-o lume ce nu-mi aparține,
nu-mi dăruiește ce vreau,
ci doar ce are în plus,
mi-aruncă totul ca cerșetorilor
-reziduuri și spume-.
Dar chiar și gunoaiele sunt prea scumpe,
nu-mi permit...
Nu-mi cheltui cele câteva visuri
împachetate cu grijă,
ferite de umezeală,
de ochii pofticioșilor, ascunse de hoți.
Cele câteva planuri
atent concepute,
lucrate cu migală
și ținute în seiful cu patru camere.
Nu vreau să cheltui
-fără rost-
ce abia îmi ajunge de la o zi la alta:
idei, gânduri și cele câteva sentimente.
Nu vreau să mai scriu
desi plăcerea e mare,
tentațiile colosale,
iar nevoia de a scrie e atât de imensă
încât dacă nu scriu mă usuc pe picioare,
ca unul lovit de cancer,
ca un înfometat.
Susțin că tot ce-am scris
-tot ce-am scos-
e doar lipsa ocupației,
nevoia de a vorbi
și cam atât.
Vreau să vă uit,
pe toți...
Pe cei ce mi-au adus zâmbete,
pe cei care m-au dezamăgit,
pe cei ce au luptat împotriva mea;
căci vreau să plec liniștit,
fără greutate,
amintiri sau regrete,
fără dorința de a rămâne
pentru a-mi face dreptate
sau a răsplăti binele...
Vreau să uit că știu să citesc,
să nu-mi amintesc că pot scrie,
să nu mai văd că pot vedea,
să pierd ecoul minții,
care-mi spune că pot auzi...
Vreau eu să mă schimb,
chiar dacă timpul mă schimbă,
vreau să nu mai am sentimente,
lacrimi pentru alții,
lacrimile pentru ei
vreau să le transform în indiferență,
în nepăsare, în „ afară plouă".
Cred că pot, deși sunt pesimist,
deși sunt înconjurat de persoane care
îmi vor bine doar pentru că binele meu
i-ar facilita și pe ei,
i-ar pune într-o altă lumină,
dar eu cred că pot să-mi creez propriul bine,
după propriile concepții
și după gusturile mele.
Știu că soarele nu-mi poate zâmbi
atâta timp cât stau în peșteră,
în frig, frică și umezeală;
nici focul nu se aprinde,
în granit nici recolta nu se face,
iar când ecoul gândurilor se întoarce,
când se întoarce mă înspăimântă,
căci e altul,
nu-mi aparține,
e diferit.
O să sap...
Chiar dacă o să îmi rod buricele degetelor,
chiar dacă mă voi târî pe burtă,
chiar dacă truda va fi mare.
Nu săpăturile mi se par grele,
nu confecționarea uneltelor,
nu transportarea și ascunderea,
cu grijă,
a materialului mi se pare ceva greu,
ci alegerea momentului...
Să fie noapte?
Să fie ziua, când nimeni nu bănuiește nimic?
Să fie în timpul mesei?
Timpul tot trece și speranțele mor,
asfixiate de temeri,
turtite de durere,
ascunse de îngrijorări uriașe...
Timpul mă transformă,
mă face să mă mir de vechiul eu,
de noul eu,
și aș vrea să mă pot recunoaște peste o lună,
peste un deceniu,
dar nu mă recunosc nici după o zi.
Și nimeni nu mă îndrumă,
nu mă ajută,
căci sunt prea mic în lumea voastră
ca să merit aplauze,
prea mare ca să mai fiu tras de urechi...
RĂTĂCESC ÎNTRE DOUĂ ETAPE,
ÎNTRE DOUĂ LUMI,
ÎNTRE BINE ȘI RĂU.
Adio!
