Într-o zi pălăvrăgeam cu o persoană bigotă,
mi-a turnat mii de minciuni printre care-o anecdotă:
*
Cică un tip îi vorbește celui ce în cer ne-așteaptă
și-i spune că el cu mintea nu poate să îl priceapă,
că gândește zi și noapte însă fără de folos,
căci acolo unde-i Domnul toate parcă merg pe dos.
Dumnezeu face un semn și atunci apare-o slugă:
— Să răspunzi, îi poruncește, mai special la astă rugă,
o să cobori pe pământ, omul să primească pace,
arătându-i o minune de aproape cum se face!
Însă pune o condiție și îngerul nu mai poate
dacă omul o încalcă vreo minune să-i arate.
— Când vedea-va paradoxuri și tare s-a minuna,
să nu-mi pună întrebarea: Doamne, de ce faci așa?
Ce ușor, a răspuns omul cu un aer încrezut,
jubila gândind că vede tot ce lumea n-a văzut.
Dumnezeu le-a dat putere -oriunde puteau s-ajungă-
invizibili și instant, făr-a ști ce-i calea lungă.
Îngerul atunci îl duce pe-o moșie-atât de mare
și bogată așa de mult că ruga locul nu-și are...
ogoare, livezi și vii, toate dădeau rod din plin,
săracul gândi c-ajunse în vechiul Eden divin.
Slugile erau mai grase și mult mai bine făcute
decât curiosul care și-a permis ca să-l insulte
pe cel ce toate le face prin știință neînțeleasă
de nimeni din univers, nici de ființa omenească.
"Aste slugi nu știu ce-i foamea", gândea tipul, visător
"Când stomacul scoate note merg la boier pe ogor..."
Se trezește din visare când înaripatu-i spune:
— Fii atent ce o să zică magnatul în rugăciune!
Nevăzuți umbau prin casă, omul stă mut de uimire,
văzând vasta bogăție și atâta strălucire.
Cei doi se pun să asculte tot ce bogatu-i va spune
celui ce i-a-ngaduit sa pășească-n astă lume:
"Doamne, știi că sunt sărac, abia am cu ce trăi...
vreau în jurul moșioarei zid de piatră a zidi,
îmi trebuie materiale și un foarte bun zidar,
de aia te rog pe tine să-mi trimiți unul în dar,
sau pe leafă, dar preț mic, vreau ca Tu să-i pui în gând
nu ca lui Bill Gates să-mi ceară, ci ca unui om de rând!"
Aprinse lumânări zeci și pupă mii de icoane,
după care-așa cum e se întinse pe divane.
Ies spionii pe balcon și privesc cât pot să vadă
"Moșioară" gândi omul "păi asta-i o țară-ntreagă"
Se-ngâna ziua cu noaptea n-avea rost să mai privească,
heruvimul face semne, minunea să-nfăptuiască;
Zice-o vorbă, singură cazemata se zidește,
îl gâdila pe om limba, dar știe că de vorbește
n-o să mai vadă minuni, multe-ar vrea el să cunoască...
și-și mușca limba să tacă, nu cumva să glăsuiască.
"Mai bine stau și privesc, mi-a zis să nu vorbesc, tac,
dacă-așa face bogatului ce va face la sărac?"
Nu termină bine gândul că se simte luat pe sus
și în alt capăt de lume pe dată se vede dus.
"Vai ce spini, ce mărăcini și ce trist e acest loc,
peste tot numai cadavre răpuse de-al ciumei foc.
Nu auzi copii râzând căci nu-i nimenea prin case,
loc desprins din prorocie, Iezechiel, valea de oase.
Ce minune să-mi arate, îi învie pe-acești morți?
Du-mă Doamne în alt loc, știu că pe toate le poți."
Da-ntr-o casă mai retrasă ce să vadă gânditorul?
soba, pe hornul de lut, abia, abia scotea norul...
— Dacă vrei să vezi minuni, să-nțelegi pe Creator,
hai s-ascultăm ce se roagă săracul în dormitor!
Și-amândoi intrară-n casă, vai ce lipsă, ce nevoie,
doar țăranul și trei fete, singuri, ca și tata Noe...
Rugăciunea era simplă -mulțumiri spre Cel prea Sfânt-
"Doamne, care-ai creat cerul și bogatul nost' pământ,
îți mulțumesc pentru toate, pentru că nu mi-ai luat vaca,
căci doar datorită ei mai trăim, iar ea, săraca,
în loc să pască verdeață o ținem legată-n șură
și fetele îi aruncă -când și când- câte o gură
de fân vechi...dar nu contează, nu vreau să par plângăcios,
Tu mi-ai spus să fiu ca Iov, pân' la capăt credincios.
Îți aduc mulțumiri zeci pentru că ne-ai păstrat viața
și încă ne mai permiți să ne trezim dimineața,
îți mulțumesc că n-ai vrut să ajungem și noi reci...
mulțumesc pentru ce am, de acum în veci de veci!"
Omul ce-și zicea în minte? "Cred c-o să-i facă palate...
le transformă pe femei în regine-adevarate,
țăranul va fi bogat, va pluti în giuvaiere..."
Dar îngerul iese-afară, face-un semn și vita piere.
"Asta este nedreptate Dumnezeu a luat-o rău,
nu cred că mai e lucid, parcă-i beat sau pe praf, zău...
celui ce-i zicea minciuni l-a mai ajutat un pic
dar celui sărac și sincer îi mai ia și-acest nimic..."
Fără ca să se oprească și plin de o sfântă râvnă
omul nostru se apucă lui Hristos să-i dea osândă:
— Doamne, de ce faci așa, chiar nu vezi ce se întâmplă?
din două minuni făcute fiecare este tâmpă...
Cum să-i zidești singur zidul când grofu' în bani se scaldă
și săracului să-i iei sursa lui de hrană caldă?
Nu mai vreau să văd minuni, vreau răspunsuri să îmi dai!
De ce ai îngreunat pe cel ce merge spre Rai?
Și pe cel ce-n mare grabă spre infern pașii îl cară
ai ales să îl ajuți făr' să-i ceri o para chioară.
Știu că nu ai trebuință de lire, dolari sau lei,
dar puteai s-obligi boierul să-i doneze toți, la cei,
ce trăiesc ca acest om ce n-are-alese bucate,
dar și ce-avea i-ai luat, i-ai ucis sursa de lapte!
Se simte-apăsare-n aer, omul către cer privește,
caută cu-a sa privire pe cel ce-l învinuiește.
Ceru-i limpede ca apa de izvor din vârf de munte...
Hristos răspunde cu-n tunet, fără să dea amănunte.
Tipul stă, se îngrozește "Fulger fără pic de nor?"
— Doamne, te-am osândit aspru, iartă-mă, nu vreau să mor,
poruncește l-al Tău înger să mă poarte pân-acasă
și îți jur pe capul meu că de-acum nu îmi mai pasă
că faci bine sau faci rău, sincer, nu vreau să mai știu,
ce sunt eu pe lângă tine și ce-am încercat să fiu?
Am vrut să te trag de guler și să-ți zic că bine nu-i,
căci cu zidul e minune, dar greșești când o faci cui
are aur cât să facă înc-un zid ca-n marea Chină,
mai bine zideai palat celui ce acum suspină
fiindcă i-ai răpus cornuta, și-acum el și trei fecioare
doar din a Ta cauză nu vor mai avea mâncare
și-or pieri, slăvind săracii, pe cel cu forță divină
făr-a știi că cel slăvit i-a ucis a lui bovină!
Îl oprește-al doilea tunet, căci o luase ca pe gheață,
prostu-atunci îngenunchează tremurând și alb la față,
dar îngerul îl atinge și îl ia de subsuoară,
îl duce în locu-n care se găsea, când prima oară,
a venit solul ceresc să-i răspundă la-ntrebare...
Când omul-și deschide ochii simte mare ușurare.
— Doamne, Sfinte Creator, lasă-mă-n al meu păcat,
mulțumesc că m-ai adus din locu-n care-am plecat!
Dar venise clipa-n care Hristos să dea un răspuns
Și cu glasul ca de tunet iată omului ce-a spus:
— Ce știi tu despre bogat și de-a lui moșie-n care
se găsește o comoară doar de aur, mult mai mare
decât cea pe care-o are, iar de-l lăsam să zidească
singur, acel zid imens, avea să se-mbogățească...
Căci când săpa temelia, în pământ, bine păstrată,
găsea comoara ce-acolo stă de veacuri îngropată.
Iar cu vaca, ce să zic, chiar mie milă mi-a fost,
crezi că-mi place când văd oameni care n-au și-atunci țin post?
Nu! Nu-mi place când copiii ce-mi slujesc și zi și noapte
pătimesc parcă mai mult decât cei ce fac păcate...
Dar vaca era bolnavă, ei nu bănuiau nicicând
și-a trebuit să-i salvez animalul decimând.
Dacă continuau așa, mâncând lapte otrăvit,
peste încă vreo trei zile și ei s-ar fi isprăvit.
Deci să nu mai judeci veci -când nu știi și nici nu crezi-,
căci tu ești exact ca Toma mai întâi ai vrea să vezi,
n-ai știut ce se ascunde în tot ceea ce-am făcut...
Acum că ți-am explicat poți să-mi zici de-ai priceput?
Tipul, tremurând de spaimă, îi răspunse "Da, Isuse!
De-acum nu mai vreau dovezi, mă încred în cele spuse!"
*
Ce puteam eu ca să-i spun unei ființe-așa ciudată?
am zis "E adevărat, ok, vorbim altădată"
Și-am plecat cât mai rapid ca un drac dintre cuminți;
DA, SUNT DRAC ȘI-S RĂU, MAI RĂU... AȘA-S MODELAT DE SFINȚI.
