Gânduri

153 26 0
                                    

Sper. O! cât visez...
Lupt crâncen, nu renunț,
ar vrea să le lucrez,
n-am Stockholm, nu-i ajut
și-n prima clipă îi denunț,
am stat prea mult timp mut.

Tu râzi când vezi că scriu,
eu nu-ți iau râsu-n seamă.
Căci mă ascund ca scama-n pliu,
ca prin porumb un rozător,
în poezii scrise cu teamă...
Da, mă tem de viitor.

Sunt antisocial, vreau omenirea
să moară și eu să trăiesc.
Și-atunci îmi voi creea menirea
după frumosul meu bun plac,
atunci o să fiu liber să gândesc
și n-o să fiu oprit din ce-o să fac.

Sunt timid, prost și indolent,
socializez destul de rar
cu demonul din subconștient,
cu umbrele de pe tavan...
Cât mai de treabă-ncerc să par
scoțând frumosul în prim-plan.

"De ce-n cultură vreau să cresc?
De ce încă mai scriu poeme?"
Mă-ntreb "De ce citesc?
și pierd atâția lei doar pe hârtie...
Când toate astea îmi aduc probleme
prin cel ce a citi nu știe.

Sunt condamnat să-mi amintesc
de tine-n orice zi ce trece...
Sunt clipe când nebun iubesc
și zile când te-njur nervos,
fiindcă acum sunt cald, dar tu ești rece,
asta e cel mai dureros...


Versuri HaoticeUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum