Pentru Ranyxhep
Am tras cu sete aerul putred până am țipat,
urlet scos de uimire, printre salvatorii pe mită,
m-am trezit în Sodoma actuală, cu foame nestăpânită,
maxim la scor APGAR, din prima clip-am luptat.
Primii pași de scâncete în temnița cu zăbrele late,
evadări nereușite, pe epidermă tatuaje trecătoare,
apoi ca un paznic am tot patrulat, în patru picioare;
mă târaiam neputincios spre a viitorului culmi înalte.
Cu știința în spate traseul cunoașterii parcurgeam subit,
animat de jocurile nevinovate petrecute între ceasuri,
și în fuga nebună am trecut peste a dragostei glasuri,
ca să mă trezesc acum, un sloi de sentiment adormit.
Sunt tăciunele stins din vatra plină de cenușă murdară,
mă aprind când vântul adie deasupra grămezii mele,
dacă ard mă termin, dacă nu mă sting...toate-s rele,
nu știu cât de cald să fiu cu viața asta vulgară.
Îmi voi face propriul soare din ale iadului focuri
și lacrimile curse le transform în ploaie de vară,
o să trag zâmbete din mine, chiar dacă știu că o să doară,
căci vreau să râd destinului la a lui mârșave jocuri.
Sudoarea greu muncită o să îmi aducă speranță,
când cei din jur sunt statuete de bronz, nemișcate,
îmi iau avântul țelului aproape, mai străbat etape,
ca medalia să se zbată pe merite, nu contra chitanță.
Când ghemul încâlcit își va termina de depănat firul firav,
o să stau nemișcat în dantela neagră cu parfum grețos,
o să mă priviți nepăsători când o să-mi aruncați bulgării jos,
și o să-mi sculptați la cap vers mincinos, scurt, alb...
