Îți scriu acum cât încă ești,
bunico printre noi...
Ştiu că-ntr-o zi ne părăsești,
dar pân-atunci ne spui povești
în timpul cât te odihneşti
și mergi la muncă apoi.
Știu că mi-ai spus la un moment:
,,Nu mi-e frică de moarte!
La viață n-ai abonament,
toți o trăim în descreșcent,
dar tu, băiete, fii atent!"
Când eu cu gându-eram departe...
,,Când pe Dumitru mi l-a luat
viața asta păgână,
n-am plâns, n-am râs și n-am urlat
și nu m-am zvârcolit în pat,
ca un nebun demn de legat,
când l-au dus în țărână "
Eu nu-nțeleg cum ai răzbit
prin viforul vieții...
Întotdeauna ai zâmbit
și-n loc n-ai stat, nu te-ai oprit,
căci ai avut de îngrijit
fetele și băieții.
Cu fiecare an trecut
eşti tot mai gârbovită.
Sunt zile-n care ai zăcut
și zâmbetul ți-a dispărut,
erai de nerecunoscut
și-atunci ai fost servită.
,,Sunt multe boli, riduri și cute
pe fruntea mea cândva senină,
dar n-am cersit să mă ajute,
nici cunoștințe, nici rude multe,
voi lua fără regret și cu virtute
pastila de cimitirină "
