Poate că nu a fost cu rost
ce-am scris în goana timpului,
când am tăcut și-am fost un prost,
un laș, când după colț m-am dus
și-am stat fără motiv supus
în fața oricui...
Tot ce puteam n-am obținut,
demult, la timpul oportun...
Am rămas jos când am căzut,
iad -din rai- singur mi-am făcut
și-am ars în el mult timp, tăcut,
ca un nebun.
Poate-am pierdut unica șansă,
stând să aleg cât mai deștept.
Dar am privit parcă din transă
când a trecut și-am zis: nu-mi pasă!
Totuși mai stau, cu fața trasă,
și încă o aștept.
Știu că am fost prea lăsător,
crezând că timpul le rezolvă...
De multe ori am vrut să mor,
zicând c-ar fi mult mai ușor,
vedeam cum totu-i trecător,
vedem cum visul se dizolvă.
