Save Me

Chapter 6

De mai mult de 5 minute ma holbez la sângele care nu încetează să curgă.Analizez cu atenție​ fiecare picătură de lichid roșu care se scurge in mod alert de pe mâna pe jos.

Oare chiar sunt psihopata?Nu am omorât niciodată un om,nu am fost depresivă,până acum.Da,recunosc,am făcut multe crize,am înjurat și am țipat,uneori chiar am lovit persoane.Dar...Acum e diferit.Simt o nevoie nebuna sa dau in cineva,sa tip și să înjur pana nu mai am glas.Simt nevoia să fumez 5 pachete de țigări,sa beau și să dorm toată săptămâna.
Îmi bag picioarele in ea de audiție,îmi bag picioarele in el de viitor.In plus,ce șanse am sa am un viitor normal cu boala asta?Aproape 0.
Mă ridic ușor de pe jos,apoi îmi șterg lacrimile și sângele de pe braț.Ies din baie,și așa cum eram îmbrăcată,in blugi și tricou,am iesit afară.
Era iulie,dar afară era înnorat si picuri reci de ploaie cădeau pe asfaltul încins,din care ieșea aburi.
Am pornit la sprint prin ploaie.Ma simteam ciudat,dar intr-un fel,foarte bine.Eram uda din cap până în picioare,dar nu îmi pasa.Putea fi începutul unei frumoase răceli.
Putea....Dacă banca mea preferata din parc nu era ocupată.Si again,tupeul meu nu se lasa mai prejos.Ma uit la bancă,apoi intr-o alta parte pentru a mă asigura că nu mă vede nimeni.
Incep sa alerg până la bancă,apoi mă așez pe ea făcând un zgomot puternic.
Persoana de pe bancă  își întoarce privirea spre mine.
-Omule,de ce cancer porți mască?Ești urât sau ceva?Ești răcit?spun eu pe un ton sictirit. De fapt,nu-mi răspunde,nu îmi pasă.Spun și încep să râd ironic.
Îmi îndrept privirea spre mâna apoi las o lacrimă să îmi alunece pe obraz.
-Ce proasta sunt,am uitat sa îmi bandajez mâna,spun mai mult pentru mine,apoi îmi dau o palmă mintală știind că persoana aia m-a auzit.
-Omule,ai o țigară?Spun pe un ton mai stins.
Chiar eram dezamăgită de mine,am ajuns în ultimul hal.Sunt penibilă.
-De fapt,uita de asta,cred că o sa îmi iau singură,spun și imi scarpin ceafa.Chiar nu îți poți da masca jos?Hai sa ieșim undeva,la o cafea sau ceva...Chiar am nevoie de putina companie.
Aștept vreo 30 de secunde un răspuns,dar nimic.
-Uite,nu îmi pasă dacă ești sărac,dacă ești vreo persoană importantă sau vreun idol.Daca nu ai bani,nu contează,fac eu cinste.Doar vino,te rog!

Nici nu am mai așteptat vreun răspuns.Efectiv am apucat băiatul ăla dubios de mână și l-am târât după mine până la cafenea.Ceea ce mă surprinde e că nu s-a împotrivit.

Ajunși în fața localului m-am repezit asupra măștii ăleia care mă enerva la culme.Am atins marginile din material fin,apoi am tras cu putere de ele în jos.
-Suga...Spun pe un ton stins.Imi pare rău,dacă știam că ești tu...Sunt o proastă.Imi pare rău,iarta-ma.
Am început să plâng atât de tare,încât am impresia că l-am speriat.Dar,cum spuneam și mai devreme,eu nu mă pot controla.Pur și simplu las sentimentele să iasă,fara a le pune piedică.Nu am buton de oprire.Nu am buton de pauză,și nu pot să îmi opresc acțiunile.
L-am strâns atât de tare în brațe,aproape lăsându-l fara aer.Mi-am pus capul pe pieptul lui și am plâns, ascultând ritmul alert al inimii sale.Dar nu a spus nimic,ci doar m-a strâns mai tare în brațe.
-Multumesc, YoonGi.Imi pare rău pentru tot.Poate ar fi trebuit să înțeleg că a fost doar o greșeală.
El...doar tăcea,ceea ce îmi dădea o stare de nervozitate.
Mi-a luat palma intr-a sa și m-a condus în cafenea,la o masa retrasă .
-Stiu decat cum te cheamă.Nu știu dacă ești doar o sasaeng nebună după mine sau BTS.Cert este ca m-ai impresionat.Esti singura fata care nu mi-a cerut autograf,singura fata pe care nu a interesat-o cine sunt, ceea ce sunt.M-ai strâns în brațe fara vreun interes,ai făcut-o pentru că aveai nevoie de o îmbrățișare.Esti o altfel de persoană.Tu ești diferită.
-Daca ai știi...Spun eu strângând ochii pentru a nu plânge.
-Nu e nevoie sa știu.Doar te rog,nu îți mai face rău singura.
-Dar nu e așa ușor,spun și îmi las capul în palme, pentru a nu mă vedea că plâng.Doar te rog, salvează-ma.
-Sa te salvez?Spune el puțin confuz,dar prea târziu,căci deja părăsisem localul.

-Proasta,proasta, proastă!Ce a fost în mintea ta Byeol?Te-ai făcut de râs în fața unui idol!După ce că ești cum ești,ai ajuns să îți plângi de milă in fața cuiva care nici nu te cunoaște.Jalnic!spun și dau cu piciorul intr-o piatră.Ai ajuns la mila tuturor.Sub nivelul tau!Penibillll!

Mă așez pe aceeași bancă, mângâind cu degetele taieturile care începeau să se cicatrizeze.Oftez adânc apoi privesc in gol spre strada alăturată,unde mii de mașini treceau în viteză.
-Nu cer decât o viață normală.E prea mult?tip apoi îmi las capul pe spate, asteptand picurii de ploaie să îmi ude fața.

-Atât de nesemnificativă.De ce plâng și așteapt sa ma auda cineva?Haide Byeol.Poti sa te tratezi.Poti sa scapi de asta. Haide!

Dar prin cap îmi trece un gand.Daca nu pot sa ma tratez?Dacă e permanent?Ce mă fac atunci?Ce o sa se întâmple arunci?
Am început să tremur incontrolabil și să plâng.

-Ce tâmpită!De ce mă gândesc la asta?!
Am scos telefonul din buzunar și am evitat faza cu "25 de apeluri nepreluate si 16 mesaje necitite",apoi am pus niste muzica pentru a ma calma.
Am băgat căștile în urechi și m-am lăsat pe spate,închizând ochii.
Ce perfect.Te lași purtat de muzica,uitând de aparențe și de probleme,de familie și de orice altceva.
Doar liniște,dupa atâta timp în care am plâns.Doar atât.